Oameni

Nu cred c-am să mai râd vreodată

De pe • ( 47 comentarii )

Mai multe capete se strânseseră la un loc, nu pentru un brainstorming, ci pentru a viziona pe un telefon oarecare o filmare mai veche, de dinainte de pandemie, când adunările de persoane nu erau periculoase. M-am dus să văd și eu, cum altfel, că nu puteam sta deoparte. În filmuleț, un băiețel sufla în lumânările înfipte într-un tort, în timp ce câteva persoane zâmbitoare și emoționate cântau „Mulți ani trăiască, laaa muuulți ani”. În planul secund, în spatele tortului, zâmbetelor și emoțiilor, niște invitați nepoliticoși stăteau cu spatele spre sărbătorit și păreau că fac parte din altă petrecere: hărmălaia pe care o făceau acoperea cântecul de „la mulți ani” și din când în când, pe deasupra hărmălaiei, un râs exploziv, plin de toate tonalitățile posibile, îți zgâria urechile. Am încercat să disting de unde vine râsul acela lipsit de orice delicatețe și am descoperit, cu oarecare dificultate, vinovatul. De fapt vinovata, căci era vorba de o femeie, care în afara râsului deplasat, avea și un comportament bizar, ce susținea și completa râsul. Atunci când râdea (aaaa-ha-ha-ha, urmat și de niște hă-hă), femeia își dădea capul pe spate, iar râsul țâșnea înspre tavan, de unde se răspândea în toate direcțiile. Se zguduia de râs, într-un fel total nepotrivit cu demnitatea și statutul unei doamne aflate la o petrecere a unui copil de opt ani. Tocmai când o etichetasem, în gând, pentru comportamentul inadecvat, de birjar beat, mi-am dat seama că am și eu o bluză ca a ei, portocaliu cu negru. Dacă mi-am pus ochelarii pe nas, să văd bluza mai bine, am putut vedea și pantalonii ca ai mei, apoi pantofii ca ai mei, părul care nu stă pieptănat, tot ca al meu. Cu inima îndoită, am fost nevoită să recunosc că bluza, pantalonii, pantofii și părul nu erau ca ale mele, ci chiar ale mele. Am mai pus filmarea o dată, doar pentru a auzi acel aaaa-ha-ha-ha și hă-hă care-ți zgâria urechile. Râd de 50 de ani și eram convinsă că știu cum râd, dar râsul pe care-l aud în urechi în timp real parcă nu seamănă cu râsul din înregistrare. Dacă aș fi auzit acel râs în altă conjunctură, nu l-aș fi asociat în ruptul capului cu persoana mea: un râs străin, pe care nu-l recunosc, strident și grav totodată. Și ce rost are gestul acela stupid de dat capul pe spate? Și zguduitul trupului în timpul râsului? Și de ce nu am fost anunțată că sunt filmată? Pentru că în filmările anunțate, când știu că trebuie să dau bine, zâmbesc doar puțin, cu gura închisă și destul de crispată. Nici urmă de aaaa-ha-ha-ha de birjar beat.

Una peste alta, auzindu-mă, am hotărât că râsul meu nu-mi face cinste și nu-mi place deloc: e râsul care mă face de râs. Renunț la el și nu cred c-am să mai râd vreodata. De fapt, mi-a ciobit serios imaginea de sine și de fiecare dată când îmi vine să râd, încerc să exersez râsul interior, cu gura închisă și fața imobilă. Cică e bun pentru laba gâștei.

Cu imaginea de sine chiar nu știu pe unde să scot cămașa: eu chiar credeam că sunt o suavă. Și mult mai subțirică decât în filmulețul cu bucluc. Fir-ar! Râsul interior nu-mi iese deloc.

Categorii:Oameni

Etichetat ca:

47 de răspunsuri »

  2. Da, nouă ne vine să râdem de alții aflați în diverse posturi sau conjuncturi, dar nu ne vedem pe noi (din afară) în aceleași situații. De exemplu, cum arătăm când pierdem vremea în fața monitorului. Sau în cine știe ce alt context.

    Într-un sens mai profund, e valabil și la defecte/calități. Iisus îi numea fățarnici pe cei care văd paiul din ochiul altora și aleg să ignore bârna din ochiul lor, dar de regulă e mult mai ușor să vedem defectele altora decât pe ale noastre. Și asta pentru că noi suntem obișnuiți cu noi înșine.

    Era un fel de anecdotă cu doi pești tineri ce înotau prin ocean. Din spatele lor se apropie un pește mai în vârstă care-i întreabă: „Ei, băieți, cum e apa azi?” Cei doi se uită mirați unul la celălalt și cel mai îndrăzneț dintre ei întreabă: „Ce-i aia apă?”

    PS: Eu zic să râzi cât mai mult și liber, oricum ar suna. Măcar râsul să nu ți-l cenzurezi. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • M-a minunat cât de mult diferă percepția mea despre mine de percepția lumii despre mine: am avut șansa să fiu în ambele ipostaze și să compar. Mă pot ușor gândi câte alte lucruri, mai importante sau mai puțin importante, sunt deformate de mine. Și apoi, nu te întrebi unde e adevărul? Nu am cum să-mi cenzurez râsul, as face implozie.

      Apreciază

      Răspunde

      • Dacă tot ai pus întrebarea „unde-i adevărul”… poate că niciunde. Sau poate că la fiecare. Poate fiecare are adevărul lui.

        Cine-ți garantează că ceilalți te văd așa cum te-ai văzut tu atunci din afară? Că în conștiința lor râsul tău reverberează așa cum a sunat în conștiința și urechile tale atunci când ai privit înregistrarea?

        Poate fiecare are propria lui versiune (subiectivă) a Adolescentei care ești tu. Care versiune nu-i obligatoriu să semene cu modul în care te percepi tu în mod obișnuit, „din interior”, dar nici cu felul în care te-ai perceput în situația descrisă mai sus, „din afară”. 🙂

        Câți oameni care interacționează cu tine, atâtea Adole-uri. Și atunci, de ce să-ți mai faci griji? Natura sau viața îi va filtra în mod automat pe cei cu care ai afinități și care te plac.

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde

        • Eu am formație de psiholog. Când e discrepanță mare între ce cred eu despre mine și ce crede lumea despre mine se cheamă … în multe feluri, care înseamnă toate același lucru, și anume că ești paralel cu realitatea.

          Apreciază

          Răspunde

      • Dar de unde știi ce crede lumea despre tine? Din ce scrii în articol, îmi pare că descrii ce crezi tu despre tine, privindu-te din afară. Ceilalți se uitau la o filmare cu la mulți ani…

        Apreciază

        Răspunde

  6. De ce ar trebui să te abții de la a râde atunci când ești în compania unor prieteni? Ei te cunosc, te-au mai auzit râzând, deci nu-i nicio noutate. În plus, râsul face bine, vindecă sufletul. Și atunci, de ce ar trebui să refuzi acest tratament??

    P. S.: Și eu am un râs foarte colorat, așa că trebuie să fiu de partea celor care râd din tot sufletul 😜

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  7. Au, m-am speriat! „Nu cred c-am să mai râd vreodată” suna asa solemn, definitiv, apocaliptic. Pai sa-ti spun si eu „parerea mea” despre asta desi sunt omul care nu da doi bani pe parerea altora! 🙃
    Uite, eu cred ca doamna cu pricina este o… aparitie in toate felurile posibile, printre altele, cred ca e frumoasa si… veselaaa! Mai cred ca doamna cu pricina trebuie sa ramana asa cum este ca nici Scarlet O’Hara nu ar mai fi fost ce stim noi ca a fost (si este, Nemuritoarea) daca nu ar fi dansat cu Rhett la cateva zile dupa moartea bietului ei sot, daca nu ar fi baut cognac si pe urma parfum 😂 si daca nu ar fi facut si spus o gramada de lucruri nepotrivite, in momentele nepotrivite si pentru vremea si societatea de atunci. Si cel mai groaznic dintre toate, Rhett nu s-ar fi indragostit de ea!!!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  9. Totusi, de ce crezi ca perceptia lumii despre individ este cea corecta si a individului despre el, gresita? Daca credem asta e ca si cum am crede ca restul lumii este perfect obiectiva si extrem de pertinenta, lucru care este total neadevarat. Restul lumii este chiar invers, nu ne poate cunoaste mai bine decat o facem noi, noi traim cu noi insine mai mult decat traieste oricine altcineva, ne cunoastem posibilitatile si limitele si calitatile si lipsurile prin experienta, restul lumii este subiectiva, superficiala, te judeca si eticheteaza usor bazat pe sentimente precum invidia si rautatea. Gura lumii pe care o astupa numai pamantul o astupa, nu este ok pentru sanatatea noastra mintala si sufleteasca.
    Eu consider ca individul care se bazeaza pe- si se ghideaza dupa judecata lumii este un individ slab, dezechilibrat, este incapabil de cunoastere de sine, prin urmare este incapabil sa evolueze in individ puternic si independent si va ramane o frunza in bataia vantului nemaistiind ce sa creada si sa faca.
    In schimb individul care se bazeaza pe sine, pe crezul lui, pe fortele lui, este cel puternic, cel echilibrat. Un astfel de individ se formeaza numai prin spirit, prin morala, prin cunoastere de sine, prin cladirea unei personalitati in continua evolutie.

    E cumplit sa existam ca o suma a ceea ce cred altii despre noi si nu ca o suma a ceea ce suntem cu adevarat.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • Toți, fără excepție, încercăm să proiectăm o imagine în afara noastră. Unii, foarte puțini, trimit în lume exact imaginea pe care o au ei înșiși despre ei, prin comportamente, limbaj, set de valori asumate, etc. Cei mai mulți, probabil că și eu, încearcă să transmită o imagine cosmetizată, mai mult sau mai puțin: își aleg cu grijă cuvintele, se îmbracă bine, etalează valori care nu sunt ale lor, își cenzurează emoțiile etc. Societatea îți întoarce această imagine către tine, printr-o serie de răspunsuri, feedbackuri, prin care îți arată foarte ferm dacă îți acceptă sau nu imaginea pe care tu o proiectezi. Așa că, imaginea pe care tu o arăți lumii se întoarce cumva la tine, șifonată sau îmbunătățită. Pe baza ei se formează imaginea de sine, respectul de sine etc. Atunci când spui că ești cel mai bun, cel mai frumos, dar lumea crede altceva, cel mai probabil e că nu te evaluezi corect. Cam așa merge treaba.

      Apreciază

      Răspunde

  10. Ha,

    nici nu știu ce mă sperie mai mult: cadența articolelor din această lună (bogdaproste!)… ori că te-a ginit ifosardul Lotus decât întâmplător? Bravos. acuma sigur n-o să te plictisești. Hm. Ș’am așa o ciudă pe mine că nu mă pot sincroniza nicicum cu logoreea ta blogheristică de n-ai idee. (ți-ai scos splina?! 😆 ) Da’ tu nu mă aștepta pe mine, dă’i nainte ce să să? Poate alt’dată, n’așa? De’oi avea mai mult timp. Anyway, nu-i cine știe ce pierdere mare.

    A, să nu uit, c-am văst că lotusița a trecut și pe la GoE.
    Și cică nu dă bine pe screen. Nu GoE, fată. Blogul. Auzi trăznaie.
    I-aș transmite să-și facă un selfie, dacă cititul îl obosește. Gizăs!
    Iar dacă n-a răsfoit vreo carte mai acătării în ultimii ani, ar fi timpul să buchisească blogul lui GoE!!!
    …..

    Nu cred c-am să mă opresc din râs degrabă.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • N-am răsfoit o carte de secole. Nici mai acătării, nici mai de-altfel. Ești mai cultă decât mine.

      Da’ auzi, cum se face că ți-e așa de ciudă fiindcă n-ai timp s-o citești pe autoare, în schimb îți găsești timp să-mi citești mie conversațiile kilometrice de pe alte bloguri? 😆

      Am râs și eu la partea următoare:

      > Da’ tu nu mă aștepta pe mine, dă’i nainte ce să să?

      Ce bine că i-ai dat voie să scrie mai departe, chiar dacă tu n-ai timp s-o citești în perioada asta! Să nu care cumva să se fi oprit din scris în lipsa acestei derogări! 🙂

      Da’ ce faci de n-ai timp? Zi mai bine dacă te-ai vaccinat.

      Apreciază

      Răspunde

  11. „Atunci când spui că ești cel mai bun, cel mai frumos, dar lumea crede altceva, cel mai probabil e că nu te evaluezi corect. Cam așa merge treaba.” Clar caz de narcisism, „oglinda, oglinjoara, mi-s cel mai frumos din tara!”

    Restul prezentarii tale, da, stiu ca exista medii in care se etaleaza, poate, o falsa opulenta, dar mai exista si oameni care se prezinta asa cum sunt, adica cu parul rosu, ca mine, sperand sa-l intalneasca pe Florin Piersic.😂 Vreau sa zic ca nu toti dorim sa parem ce nu suntem dar sunt absolut de acord cu tine ca indiferent daca suntem adevarati sau falsi in interactiunea cu altii, procesul psihologic ce se desfasoara e cel descris de tine. Si din cauza asta, daca suntem adevarati, e bine sa ne pastram echilibrul in interactiune, daca nu suntem adevarati, sa incercam sa devenim adevarati, din nou pentru echilibru.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  14. Cind eram tinar aveam o parere mai proasta despre mine decit aveau ceilalti. Acum e invers.

    Ma uit la pozele, filmele si, mai ales, la proiectele mele de atunci, mi se pare totu f bun, de parca nu eu eram acela. De fapt il cam urasc pe acela, si-l invidiez.

    Deci nu trebuie sa disperi, ca lucrurile se schimba, uneori chiar in bine, dar rar!

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s