O viață de câine

Cum suporți să stai cu un câine în casă?

De ce mi-ai pune întrebarea asta, dacă vezi cu ochiul liber că suport foarte bine să stau cu un câine în casă? Sigur, vrei să-mi spui că la tine acasă este foarte curat, zero microbi și zero particule de praf, curat mediu aseptic.

Nu face câinele mizerie? Nuu, deloc. Dacă nu punem la socoteală niște bale de-i picură pe la colțurile fălcilor pe gresie (și am un câine care nu prea băloșește, dar sunt rase de câini – izvor de bale). Nu socotim nici părul, care-i cade ciclic și se adună smocuri prin colțuri. Îi cade părul chiar și atunci când nu năpârlește. Păr găsești pe jos, pe așternuturi, în mașina de spălat și pe bancheta din spate a automobilului. Nu vorbesc despre hainele pe care le porți, unde părul se combină cu balele, atunci când blănosul se bucură că ai intrat pe ușă. Dar altfel, e curat, nu face mizerie.

Nu miroase urât? Nuuu, am adulmecat mirosuri omenești insuportabile, combinate sau nu cu nuanțe parfumate. Miroase frumos, a cățel și uneori miroși și tu la fel, că te-a iubit blănosul și ți-a stat în poală. Dacă îi dai mâncare gătită, s-ar putea să miroasă ca și cum ar fi mâncat un sconcs mort de trei zile. Își îmbunătățește sistematic mirosul blănii, tăvălindu-se prin vreun odorizant puternic și interesant, cum ar fi un cadavru de animal mic. Ținând cont că se spală rar, câinele meu miroase extraordinar de bine, a blană caldă și iubitoare.

Nu îți roade pantofii? Nuu, că a trecut de acea perioadă, când își schimba dantura. A fost o perioadă când nu am mai folosit papuci de casă, nu că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că nu mai aveam. Îi reconstituiam dintr-un pumn de bucățele, să-mi dau seama ce parte de papuc trebuie urmărită la ieșire. E posibil să-mi adune un pantof, doi, dacă are la îndemână, și să-i care în pătuțul ei. Doarme cu pantoful stăpânei, când stăpâna nu-i acasă, doar pentru a-și mai ostoi dorul. Da, e adevărat, se poate întâmpla să-și dorească o scurtătură între camere și să inițieze vreun tunel prin peretele despărțitor (bine că am găsit-o la timp, că am scăpat doar cu peretele scobit). Tunel a făcut într-o pătură, că-i place să se învelească și a considerat că e mai ușor să intre sub pătură printr-o gaură, decât să-și tragă pătura peste corp. Altfel, e ca un aspirator inteligent și poți să mănânci chipsuri, popcorn sau nachos fără grijă că faci mizerie în urma ta: nu faci mizerie, chiar dacă îți curge din gură, pentru că blănosul lustruiește tot.

Ce faci când pleci în concediu? Asta este o problemă. Eu prefer s-o car după mine, ceea ce înseamnă că atunci când îți alegi destinația de vacanță trebuie să cauți locuri și cazare animal-friendly. Dacă ai inimă, poți să lași câinele la un hotel pentru animale, la un prieten sau să chemi un prieten să stea la tine, cât lipsești tu.

Nu e greu să scoți câinele afară în fiecare zi? Ba da, e greu, mai ales dimineața, că pe mine mă trezește (are un fel unic de a mă trage de păr) și cu ochii cârpiți, visul neterminat și cafeaua nebăută ieși afară, pe vânt, viscol sau ploaie. E un fel de dezmeticire în aer liber, pe care m-am obișnuit s-o consider o activitate pozitivă, numai bună de început ziua. Recunosc că încă o oră de somn îmi pare un mod la fel de pozitiv de a-ți începe ziua. Cu siguranță, dacă nu aș avea câinele, aș fi mult mai sedentară.

Dacă te-am lămurit, te rog eu, nu mă mai întreba ce caută câinele în casă sau cum îl suport. Face mizerie, miroase a câine, îmi consumă timpul și face stricăciuni. Dar e o grămadă de iubire. Nu-l suport, îl iubesc.

Categorii:O viață de câine

Etichetat ca:

53 de răspunsuri »

  1. Tot asa se poate vorbi si de un barbat. Si acesta are mirosuri, par cazut, si, si… nu vreau sa intru in amanunte. Are avantajul ca nu trebuie scos la plimbare, trebuie doar sa-i dai voie, ca iese singur. Si-ti face si alte bucurii, iar nu vreau sa intru in amanunte.
    Si desigur trebuie sa-l iubesti, cel putin la fel de mult ca pe ciine!

    P.S Ce te faci daca barbatului nu-i place un ciine in casa?
    PPS Mi-ar place un ciine dar in nici un caz sa-l tin in casa, cred ca s-ar chinui, si asta nu e dragoste, ci egoism.

    https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2021/07/romania-profunda-iii.html

    Apreciat de 1 persoană

  2. „De gustibus non est disputandum”
    În alte vremuri, se zicea ca, femeile iubitoare de câini, sunt oneste, familiste si fidele barbatilor alesi.
    P.S. Subscriu „PS ului & PPS” ului de mai sus. 🙂 ))
    O saptamâna senina, cu bucurie, pace si Lumina, draga Adole…!

    Apreciat de 2 persoane

  3. Cum poti sa stai cu cutu’n casa??? Pai eu nu pot sa stau fara cutu’n casa. Fara cutu’ viata e pustiu. Viata cu animalele e un privilegiu, sunt fapturi minunate, afectuoase, inteligente, jucause, daruiesc atat de mult si se multumesc cu ce primesc. E atat de nedrept.
    Noi il iubim pe al nostru ca zapacitii, un mic salbatic fioros si certaret cu care batem campii iarna, vara si ne jucam cu el de parca am fi copii.

    Ai o catelusa tare scumpa, AdoRe..

    Apreciat de 4 persoane

  4. Niciunul din amicii mei nu are câine. Vreo doi au pisică, ceilalți sunt acvariști, ”păsărari” sau -ca mine- nu sunt tutori de animale. Iubitorii câinilor formează un fel de club separat -însă destul de mare!- în care își exprimă afecțiunea 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  5. TOLERANȚĂ ZERO!

    Animalul domestic sau nu își are locul lui minunat…afară!
    A-ți lua drept colocatar un câine sau pisică, mi se pare o lipsă de respect față de ceilalți vecini. Știu, îl speli(pute mai bine ca vecinul de la patru), are vaccinurile la zi, nu las(ă) caca pe scară, curăț și dezinfectez casa scării în fiecare zi, Înțeleg, dar… totul până la ușa mea. Animalul: afară. Omul: în casă. Că chiar, oare prostul de la țară de ce nu-și bagă animalele în casă, că loc ar fi. Sau dacă casa e mai mică ar putea aduce-n pat, pe rând, o săptămână pisica, una câinele … gâina porcul rața sau gâsca…

    Am încercat de multe ori. Chiar am încercat. N-am putut.

    Până și prietenii mi i-am ales în funcție de colocatarii respectivilor. Animale sau/și oameni. Iar de-a lungul anilor am observat că cei cu, nu sunt la fel cu cei fără. Eu am ales să merg în viață cu cei fără. Iertare. Și ca să nu mă întrebi de argumente… uff, sună trist dar cred că așa și este:

    dacă am fi într-o barcă pe cale să se scufunde ș’ar trebui să alegi între mine și câinele tău… mi-ai da brânci cu siguranță. Și nu te-aș condamna de loc. Eu? Aș arunca câinele ca să te pot salva pe tine.
    ……

    Apreciat de 1 persoană

      • What is that supposed to mean?

        Facerea de bine e facere de bine și atât. Cand faci un bine nu-l mai poți lua înapoi. Chiar nu înțeleg întrebarea ta? A! tu zici că a face un bine așteptând parandărătul, e facere de bine? Gizăs! Eu nu sunt o astfel de persoană. Când am ales să fac un bine a fost strict alegerea mea. De ce să-mi pară rău? Că uneori am fost dezamăgită? O, da! Și? Gizăs!

        Întrebarea ta m-a dus cu gândul la vremea când îmi dădeam ”licența” în Business și Dume. O tempora! Stai să vezi, ce ți-ai dat deja ochii peste cap? So. Eram la prima mea vizită în fosta Iugoslavie. Seara, după o zi la piață, ne adunam cu toții la o bere și o gustare (cină?) pe terasa gazdei. Nu știu cât de mare era ”spațiul de cazare”. Casa era mare orișicum. Și în construcție. Eu cu fetele am fost cazate într-o cameră netencuită, unde erau doar niște saltele direct pe beton. Noi eram patru fete cucuiete. Pe saltele încăpeau 10 persoane. Nu conta genul. Și nu se făcea rabat de la asta, if you know what i mean. Nu-ți convenea , erai liber să cauți în altă parte.

        Pe terasă eram în jur de 20 de persoane. Fiecare la masa lui, cu grupul lui. Se vorbea românește și uneori sârbește. A, ăștia’s de ăia vechi, au învățat și limba, mi-am zis eu cu mintea mea de viitor afacerist. La un momentdat se aude o fată plângând. Plângea un plâns de ăla… de l-ar fi înduioșat până și pe dracu, d’apăi pe niște zevzece. N-aveai cum rămâne idiferent, că oameni suntem, nu? Nu. Am aflat mai târziu că nu chiar toți. Ei… după câteva zeci de minute de boceală, fata se retrage, iar un vlăjgan din gașca fătucii a ținut de cuviință să ne informeze despre subiect. Pe scurt: banii i-au fost furați, toată marfa i-a fost luată de poliție, și nu mai are cu ce se întoarce acasă, iar dacă vrem să dăm care cât putem, ne-ar rămâne profund recunoscător, bla bla bla. Pe vremea aia mărcile germane erau la putere.
        Nimeni nimic. Fetele mele că n-au zis nimic că erau zgârcite, habar n-am. Ceilalți că nimic… aveam să mă prind mai târziu de ce. Eu cu veșnica dorință de a mai da o șansă rasei umane încep să deschid portofelul… toate sar pe mine, ce faci , ești nebună? Poate. Eu aveam mai mulți bani la mine. Mi-am programat ca la întoarcere să dau o fugă până’n Polonia. La iugoslavi mergeai cu marfă pe care o schimbai în valută, iar de la polonezi veneai cu marfă pe care băgai în consingnațiile din Ro. Asta ca paranteză…. Scot 100 de mărci și-i dau impostorului. C-apoi m-am prins că totul era regizat. Iar fata era mai bună decât Maia Morgenstern. Gașca asta era din bucale, mitici de viță veche, ce’și duceau traiul pe vătrai din naivitatea unora ca mine. Să fie primit, dară. Mi-a părut rău? Niciodată. Și câte ”pierderi” de genul ăsta n-au mai fost. Dar…
        ….
        Anii au trecut, iar eu m-am chivernisit cu asupra măsură.
        Trăiesc de ceva timp în America și-mi permit să merg oriunde în lumea asta. În orice țară am fost, Olanda, Spania, Franța, Grecia, Italia, Polonia, Japonia sau China, n-a fost dată să nu găsesc pe jos o bacnotă de 20, 50, sau 100 de euro. Ori dolari. Doar în Germania nu. Că ăștia’s default pe carduri. Zgârciți, n-așa?

        Câteodată îmi vine să mă uit în sus și să strig Ajunge Doamne! azi nu mai am nevoie.
        D-am auzit că nu-i prea bine să superi Dumnezeii! Și-ndată mă smeresc la loc. 😆

        Poate că ăsta’i parandărătul pe care nu l-am dorit niciodată.
        M-ai pus pe gânduri.

        Ps.și io sper să nu ajungi printr-o situație gen. mă surprinde că tu, psiholog la urma urmei n-ai priceput sau nu crezi că iubirea bate întotdeauna rațiunea! doar zic.

        Apreciat de 1 persoană

    • Nostra, și eu credeam așa într-o vreme. Că dacă le ții pe animale în casă, le limitezi orizontul, le oferi perspectiva unei suis-generis închisori. Că ele sunt făcute pentru libertate, iar tu le ții între patru pereți. De fapt, într-un sens și pe noi ne ținem între patru pereți – orașele aglomerate sunt dăunătoare pentru libertatea noastră interioară.

      Asta ar merge de un articol, dar o s-o scriu pe scurt aici. Există o carte despre limbajul trupului. Și undeva pe acolo se vorbește și despre spațiul personal. Fiecare om are propriul lui spațiu personal, iar dacă intri în spațiul lui, îl incomodezi, îl agresezi. De aceea de exemplu într-un metrou sau tramvai neaglomerat, în care e ocupat doar primul și ultimul rând, de regulă ai tendința să te așezi la mijloc, la distanță egală de ceilalți și astfel încât să rămână cât mai mult spațiu între voi. În loc să te așezi, de exemplu, imediat lângă cel de pe primul rând sau chiar lângă cel de pe ultimul rând. Ei, și acest spațiu personal depinde de zona în care ai crescut și locuiești. Țăranii, care locuiesc la sate (unde populațai e mai rară), au un spațiu personal mai mare decât locatarii unor orașe aglomerate. Animalele au și ele spațiul lor personal. Și, de vreme ce animalele (sălbatice) aleargă și colindă distanțe uriașe, spațiul lor personal este mult mai mare, imens în comparație cu al nostru. De asta te latră câinii de la țară când treci prin dreptul curții lor. Pentru că în acel moment le încalci spațiul personal. De fapt, tu ești agresorul atunci, tu ești cel care te bagi prea mult lângă ei, ca și cum într-un tramvai cu toate locurile goale un bețiv ar veni și s-ar așeza taman lângă tine. Le creezi un disconfort.

      Și atunci, m-am gândit eu, a ține animalele în casă înseamnă totodată a le condamna la o viață lipsită de libertatea care le e specifică și pentru care sunt construite ca ființe.

      Numai că după aceea m-am gândit că există compensații. Și că acele animale s-au adaptat la această viață la oraș. Pentru că pe un câine, de exemplu, nu-l ții doar în casă. Îl mai scoți la aer, la plimbare. Poate nu tot timpul cu lesă, sau nu ții lesa tot timpul așa de strâns. Și mă gândesc că dacă respectivul câine ar fi atât de timorat între cei patru pereți ai tăi și și-ar dori atât de mult să evadeze, ar avea nenumărate oportunități să o facă. Ar fugi cu prima ocazie. Faptul că în loc să facă asta rămâne cu stăpânul lui înseamnă că de fapt el alege asta. Că e de acord cu asta și că preferă dezavantajele traiului la bloc față de o viață liberă de maidanez, dar fără stăpână. Și atunci, cum mai poți spune că le chinui, când ele însele aleg să rămână cu tine?

      Cât despre „proștii de la țară” care-și țin animelele afară, ei o fac pentru că au unde. Au loc, au curte unde să le țină. La bloc nu ai așa ceva. Dar mama mea, de exemplu, care locuiește la țară, ține pisicile în casă (mai puțin noaptea, când le dă drumul, că-i fac mizerie).

      Partea cu barca mi-a adus aminte de o anecdotă. Cică dacă vrei să vezi cine dintre soție și câinele tău te iubește necondiționat, închide-i în portbagaj pe amândoi (câine și soție) o jumătate de oră (sau mai mult) și vezi, atunci când deschizi portbajatul, care dintre ei e mai bucuros că te vede! 😆

      Apreciat de 2 persoane

  6. Ce frumos finalul!

    Două comentarii, sau mai degrabă observații. Prima, că dacă ai trăi toată viața într-un mediu complet steril sau aseptic, ai avea o problemă majoră în momentul în care ar trebui să ieși din casă și ai ajunge într-un loc cu ceva praf, noxe sau mizerie. Ne putem întreba, în direcția asta, cum de țiganii care scormonesc toată ziua în gunoaie nu cad bolnavi pe capete.

    Și a doua, că animalele, spre deosebire de om, nu mint, nu sunt ipocrite, nu consumă peste necesități (nici măcar cele carnivore), nu-și exploatează semenii la modul în care o facem noi, nu-și aleg lideri pe pile (ci doar pe merite) etc, așa că poate o întrebare mai de bun simț ar fi cum de suportă câinele sau animalul de companie să locuiască cu noi…

    Apreciat de 2 persoane

    • Lotusițo lasă gargara.
      Doar ne cunoaștem nu de ieri de azi! Și tocma d’aia, în numele dragostei ce ne leagă, ia-ți labele de pe adolescent! Te rog io mult. Că tu, fudulilă cum te știu, crezi că dacă ți-a aruncat câteva oscioare la tine’n ogradă gata, adolescentul e deja crăcănat pe spate de deșteptăciunea ta de goagăl! Îți reamintesc că-i psiholog. Știi ce-i aia? Și’ș dă și ceva master în mintea omului; ceva legat de proști. Așa am auzit. Altminteri, ce-ar căta la tine ori la vrăbiuța cea nezburătoare.

      Iar aia cu mama ta care stă la țară și ține pisicile în casă ziua iar noaptea nu că fac mizerie…
      Am râs cu muci. Dincolo de hilaritatea exprimării tu știi că-i o minciună, de ce faci asta?

      Eu știu că tu stai cu mama și sora ta. Și nu la țară.

      Chiar cred că e timpul să mergi la un doctor. N-am vrea să te pierdem.

      ps. nu mă mai căuta. te găsesc eu

      Apreciat de 1 persoană

      • E drept că te știu de ceva vreme (într-o anumită măsură), dat fiind că m-ai gratulat cu prezența ta sporadică. Dacă bine rețin, am fost unul dintre puținii blogări care nu ți-au îngrădit dreptul la liberă exprimare și nu te-am cenzurat nici măcar atunci când, în loc să-ți susții punctele de vedere cu argumente și într-o manieră decentă, mă porcăiai chiar la mine acasă. Sau îi porcăiai pe ceilalți blogări și comentatori, de la care mi-am și luat bobârnace din cauza asta. Ba chiar, atunci când consideram că ai dreptate, îți luam apărarea în fața lor, pentru că adevărul primează, indiferent că ne place sau nu persoana care-l spune. Tot după câte rețin, mai demult ți-am și dedicat un articol sau două pe un alt blog, unde ți-am sugerat să-ți deschizi și tu casa ta virtuală. Între timp am văzut că ți-ai deschis-o, dar i-ai încuiat ușa cu lacăte mari și groase.

        Pe de altă parte, tu nu cred că mă cunoști atât de bine, de vreme ce afirmația asta:

        > Eu știu că tu stai cu mama și sora ta. Și nu la țară.

        e falsă. Mai precis, nu locuiesc nici cu mama și nici cu sora mea. Lucru pe care, de altfel, ți l-am mai spus.

        Cât despre Adolescentă, ea-mi urmărește blogul de un an și 10 luni (din ce văd în statistici). Eu abia recent i l-am descoperit pe al ei, după ce mi-a lăsat un comentariu (fie ea, fie altcineva), cu alt nick, la un articol de-al meu. Așa că i-am intrat pe blog, și cum se zice în latină? Veni, vedi, rămas. Îmi place că are o formă de inteligență dublată de bun simț și maturitate lăuntrică, pe care aș putea-o numi generic o stare de trezire – care o face capabilă să vadă minunile sau lucrurile interesante pe lângă care trece zilnic, într-o viață ce multora li se pare banală și anostă, după care scrie despre ele pe blog. Și are și un dram de talent la scris. Nu-s de acord cu tot ce scrie sau gândește (de exemplu, speța cu Novak Djokovic), dar, per ansamblu, îmi place cum și ce scrie. Asta, plus faptul că sunt sedus de perspectiva de-a seduce o bucureștenacă măritată dar rebelă și cu masterat în psihologie! 🙂

        Apropo de psihologie, ai auzit ultima știre? Cică portul măștii te face mai sexy.

        PS: Nici n-am cum să te caut, dat fiind că blogul ți-e parolat. Chiar, de ce nu ți-l deschizi? Că pe noi ne făceai idioți și fricoși și papă-lapte și degrabă ascunzători după texte și pseudonime, dar cel puțin noi aveam blogurile publice. În timp ce tu, când ți l-ai deschis, i-ai pus parolă. De ce nu-l faci, plină de curaj, public? Să te pot și eu înjura la tine acasă. 🙂

        Apreciază

      • Aldus, tu trollezi sau asa esti tu, adica dai cu mucii-n fasole fara greturi?
        AdoRe nu are o „forma de inteligenta”, AdoRe are tone de inteligenta, AdoRe nu are „un dram de talent”, are tone de talent si daca ti-a urmarit blogul de cateva ori, nu trebuie sa te lauzi cu asta in gura mare.
        Cere scuze stapanei blogului ca ai calcat in strachini in halul asta si ia-ti seama pe viitor.

        Apreciază

      • @Xandi

        Auch! 🙂 Dar nu cred că stăpâna blogului s-a supărat. Iar ție nu văd de ce ar trebui să-ți răspund, de vreme ce te-ai băgat în discuție fără să fii parte a ei, și încă într-un mod agresiv. Dar o să încerc să mă explic, căci ești mânată de bune intenții.

        Toți avem o formă sau alta de inteligență: fie emoțională, fie intuitivă, fie logică, fie matematică, fie practică, fie de altă natură. Un electronist de exemplu e foarte lucid și inteligent când repară un aparat, dar poate fi mediocru în rest. Un matematician de geniu va avea un IQ foarte ridicat, dar poate fi un inadaptat social sau poate s-o dea în bară la simț practic. Puțini sunt plurivalenți și nimeni nu-i Dumnezeu. Faptul că am spus că are o formă de inteligență arată că am remarcat la ea o anumită trezire, comparativ cu restul lumii. Faptul că nu am cuantificat-o este din două motive. Primul, că încă n-o cunosc suficient. Al doilea, că unele lucruri sunt mai greu de cuantificat. Tu îți iubești mama sau iubitul? Nu trebuie să-mi răspunzi, sunt convins că răspunsul va fi afirmativ. De câte puncte este iubirea pentru mama ta? De câte tone este iubirea pentru iubitul tău? O să-mi răspunzi că întrebările mele nu au sens. Sau eventual o să-mi răspunzi metaforic: până la cer! Sistemul ăsta de măsură cartezian, cu tone și puncte, nu merge chiar așa, la orice. În speță, nu poți măsura cu el lucruri profunde.

        Deci, repet: am observat la Adole o anumită trezire care e mai complexă decât o notă de 10 în teza de matematică și care nu se poate cuantifica printr-un test de IQ. Reproșul tău, că de ce n-am zis că are tone, mă pune într-o situație imposibilă, fiind incompatibil cu direcția pe care m-am exprimat eu.

        Mai departe, la partea cu dramul de talent, citește-l pe „dram” ca pe un fel de diminutiv, dacă vrei. Ca idee, eu nu mă consider la fel de talentat ca ea la scris.

        În sfârșit, faptul că mi-a dat follow la blog acum un an și ceva e un lucru pe care l-am citit mai devreme în statistici: așa scrie acolo. E un fapt obiectiv, și nu l-am scris pentru a mă lăuda, ci în replică la acuzația cum c-aș fi venit aici ca s-o atrag pe Adole la mine pe blog. Când, de fapt, am venit (și mai ales am rămas) aici pentru că mi-a plăcut ce scrie, nu pentru a atrage la mine pe blog pe cineva care era deja la mine pe blog încă înainte să vin eu aici. Asta ar fi fost lipsit de sens.

        În concluzie, aș zice că mi-ai citit comentariul într-o cheie greșită. Dar chiar dacă ai fi avut dreptate! Chiar dacă în comentariul de mai sus eu aș fi exprimat ceea ce ai crezut tu c-am exprimat! Chiar dacă aș fi vrut să spun că autoarea e grămadă: care ar fi fost problema? Eu în general scriu lucruri pe care le și gândesc. Dacă aș fi scris ceea ce ai citit tu c-am scris, atunci înseamnă că aia era părerea mea. Crezi că ar fi fost bine să îmi retrag comentariul și să scriu în loc ceea ce vrei tu, chiar dacă lucrurile pe care vrei tu să le scriu nu corespund cu opinia mea lăuntrică despre autoare? Ce ai prefera: un comentator sincer dar poate câteodată mai abraziv, sau un comentator care să te ridice tot timpul în slăvi, chiar dacă în realitate el nu gândește deloc despre tine în termeni superlativi?

        Deci, de ce sunt certat că mi-am exprimat părerea – fie și o părere negativă, așa cum greșit ai interpretat-o tu?

        Apreciază

        • Nu fiți copii! Nu mă supăr pe nimeni, citesc alte bloguri din plăcere și curiozitate, talent la scris am doar prin comparație cu alții care nu știu să scrie, IQ meu este bun, pentru că sunt foarte familiarizată cu testele de inteligență, dar nu prea se reflectă în viața reală😀 Că am lămurit-o, să stingem conflictele și să ne păstrăm luciditatea.

          Apreciat de 1 persoană

      • ha,
        acuma a-ți face un titlu de glorie din faptul că tu nu mi-ai îngrădit dreptul la liberă exprimare, îmi pare ușor redundant dacă nu mintenaș idiotism. Altminteri ești în galeria potrivită fii pe pace. Alături de wanker-ul canadian și vreo 2 frustrate pe viață (că pe altceva nu îndrăznesc!) educate și nu prea inteligente… ești de-acolo, tabloul arată perfect, că doar aveți atâtea în comun. Bleah.

        Iar aia cu ”are o formă de inteligență” (dar orișicât nu cât a ta), și ”are și un dram de talent la scris” (da’ mai are până te-o ajunge)… chiar ai dat cu mucii-n fasole! ca o plantă ce ești de-alfel. Caracter mare surioaro. De mare narcisistă proastă.

        A. Nu mă mai soma să-mi deschid blogul zdreanțo. Un blog parolat nu înseamnă inaccesibil. Nu țin minte să-mi fi cerut voie vreodată să să vii să vezi și să-ți expui bazaconiile la mine pe blog! Procedeul e foarte simplu. Dar cum ție nu-ți e de-ajuns să te admiri singurică, ai cam vrea și câteva limbi în curul aristocratic și educat. Marș! (ca să fiu și on topic) 😆

        Apreciază

      • @nostratella

        Din câte rețin, la canadian nu ai drept de cuvânt! 🙂

        Auzi, dar nu cumva și doamna care lucrează la prăvălie te înjura mai pe la începuturi? Că și pe mine, dacă nu mă înșală memoria de lungă durată, mă certa că de ce nu te banez și te las să te iei de toată lumea prin comentarii. Și acum, sunteți cele mai bune prietene, gen! Mă rog, cu suișuri și coborâșuri, dar orșicum! 😀

        Ți-am trimis de mai multe ori cere de acces pe blog. La care nu am primit niciodată niciun răspuns. Dacă vrei, comentează la mine folosind o adresă validă de mail și-ți trimit pe acel mail datele mele, pe care să-mi dai accept sau ce trebe să-mi dai astfel încât să pot intra la tine pe blog.

        Observ că mă faci „zdreanță”. O să ți-o întorc: am remarcat că, în ultimul timp, ai început să scrii lizibil. Înainte efectiv era dificil să descifrezi ce vrei să aici, dar acum, în comentariile pe care ți le-am citit zilele astea, te exprimi mult mai cursiv. Vezi? Tu mi-ai aruncat o insultă, eu ți-am făcut o observație pozitivă. Am întors-o! 🙂

        Pasul următor: nu mai fi așa abrazivă cu cei care nu-s pe-o minte cu tine. 😉

        Apreciază

      • Aldus, tu afirmi ca nu cuantifici calitatile unui om dar tu chiar asta faci prin rationamentele tale in postarea in care ai catidicsit sa-mi raspunzi, mie, biata de mine, ce sunt manata de intentii bune si de-aia explicatia ta, ca de fapt, tu te gandesti la altceva cand spui asta, nu tine. Din tot ce spui razbeste o atitudine de superioritate fata de altii care, dupa tine, sunt mai putin inzestrati la anumite capitole.
        Eu pur si simplu nu gandesc despre oameni in termenii in care gandesti tu, de-aia am reactionat. Consider ca este este jignitor si ofensator sa gandesti asa despre oameni.

        Apreciază

      • Xandi, să mă ierți, dar nu se face așa. Te afli la o masă cu Geta, Ionel, Costel. Costel îi face un compliment discret Getei. De exemplu, îi spune că rochia cu care a venit la masă nu-i vine chiar rău. Ăsta-i un compliment, da? La care tu începi să strigi în gura mare: „Cum îți permiți să spui că rochia nu-i vine chiar rău, tu nu vezi ce rochie frumoasă are? Cere-ți imediat scuze și spune este o rochie minunată!” Dacă nu sesizezi ridicolul situației, n-am ce-ți face. Peace! 🙂

        Apreciază

  7. Genul acesta face și el parte din nefericita meteahnă a românului legată de grija altuia și de care, se vede treaba, scăpăm tare greu. Privirile disprețuitoare spre un cățeluș aflat lângă stăpânul lui pe stradă se vor dovezi de superioritate, care sunt greu de demonstrat altfel. Ar fi jalnic dacă fericirea mea ar ține de alegerea vecinului de a avea sau nu un cățel!

    Apreciat de 1 persoană

  8. Eu mă bucur că Adore își iubește cățelușa și o consideră parte din familie. Se mai alintă Adore pe ici pe colo să mai parfumeze nițel articolul ceea ce nu-i rău. Are marketingul în sânge. Bravo Adore, ai un like binemeritat și de la mine. Poza face cât o mie de cuvinte….

    Apreciat de 1 persoană

  9. Ce bine-mi pare că mie întrebarea asta nu mi s-a pus niciodată! Sau mai bine spus, să-i pară bine celui care n-a pus-o. 😁 Pentru mine e simplu, Max nu-i doar un câine, e membru al familiei mele și, cum ai încheiat atât de frumos, nu-l tolerez, îl iubesc. Iar la faza cu barca, n-aș avea nicio secundă de cumpănă. Am încredere totală când câinele meu nu tolerează un om, dar într-un om care nu tolerează animalele, n-am gram! Nu poți fi om bun la suflet și să pui astfel de întrebări.

    Apreciat de 3 persoane

    • Aurițo,

      văd că ești nu doar scriitoreasă ci și deșteaptă foc. Cum te-ai prins că nu te tolerez? Și ce știi tu despre sufletul meu, fă? Lasă, nu-mi spune. Da’ auzi, n-ai vrea tu să facem schimb preț de o săptămână? Tu-mi dai în grijă membrul tău, iar eu îți dau în custodie membrii mei. N-am mulți. Vreo 5 la casa de pe… vreo zece la vila din… vr’o câțiva la cabana din.. vr’o…

      stai la bloc, fă?
      hai sictir

      Apreciat de 2 persoane

  10. ATENTIE MARE, dragi români, la pseud00ameni, droguri si adevaratii „câini”, care doresc puterea absoluta si vor sa fie pe pamânt… stapâni !

    Apreciază

  11. O domnita avea un ciine pe care mult il iubea, il iubea peste toate. pestele de aur i-a indeplinit dorinta, si ciinele s-a transformat intr-un print mindru, calare pe un cal alb, paru-i castaniu, ochii-s verzi, talie de viespe.
    Tare a mai plins domnita cind si-a dat seama ca-l castrase de mic.

    Asta-i dragoste adevarata, castrati-va!

    Apreciat de 2 persoane

  12. Eu am 9. Pe canapeaua trecută pe numele lor. Dacă îndrăznesc să încerc să-mi întind oasele, vin toți lângă mine. Dacă stau la birou, se așează în jurul meu. Dacă las cafeaua pe birou, o beau. Nu ies afară neînsoțiți. Dacă plouă, ei stau pe terasă, la adapost, iar eu în ploaie, încercând în zadar să-i fac să coboare… Cea mai tânără are 3 ani si 4 kile, cele mai bătrâne, 10 ani fără un pic și 33 de kile. Sunt pazici de nădejde, dacă freamătă frunzele în bătaia vântului se sperie si urlă. Nu pot sa doarma decat cu o lumină aprinsă…Dar nu mă vad trăind fara ei…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s