În urmă cu mulți ani, când am intrat în câmpul muncii, împinsă de la spate de responsabilitatea de a fi un bun cetățean, dar mai ales de părinții mei, care mă doreau pe picioarele mele, am gustat prima dată din savoarea banului câștigat cu forțele proprii. Savoarea avea gust de alune, pentru că din prima leafă (de fapt din avans, că luam leafa în două tranșe, avans și lichidare) mi-am cumpărat un mix de alune, într-o cutie destul de mică. Alunele erau scumpe, dar nu am aflat decât la casă, când să le plătesc: încă de atunci aveam o indiferență de nabab față de prețurile expuse pe produse, indiferență care avea să mă coste avansul din leafă, dispărut ca prin farmec în schimbul unui pumn de alune. Nu-mi amintesc dacă de vină pentru mica mea dramă era inflația uluitoare a acelor vremuri (când prețurile produselor puteau crește în timp ce te plimbai prin magazin) sau faptul simplu că salariul meu valora chiar cât 2-3 cutii de alune. Ai mei mi-au făcut o morală suficientă să mă facă mai atentă față de finanțele mele și, clar, din al doilea salariu mi-am cumpărat un mixer, pe care-l credeam piesa de rezistență în orice gospodărie. Marele consumator de maioneză din interiorul meu a considerat, încă de atunci, că investiția într-un mixer e cea mai bună investiție posibilă: a fost primul lucru pentru care am făcut sacrificii și economii. La acea vreme (începutul anilor 90) mixerul era o invenție diabolică (unii ar susține că maioneza care nu e frecată cu o lingură de lemn e o maioneză fake, dar nu e adevărat) greu de găsit, prin vreo consignație mai răsărită. Îmi amintesc că drumul lung spre obiectiv a trecut prin multe magazine, pline de blugi turcești, televizoare color second-hand și casete video piratate. Mixerul l-am găsit într-o consignație dosită: nu avea niciun nume, dar avea palete, motor și ștecher. Pentru că prețul mixerului era mai mare decât salariul meu pe o lună, mi-am pus farmecul la bătaie pentru ca vânzătoarea să nu îl vândă altcuiva cât dau eu o fugă până acasă, să aduc diferența de bani, de la maică-mea. Așa am făcut prima mea achiziție serioasă, puternică asemeni unui tractor, ce arunca maioneză pe pereți, cu un zgomot de fierăstrău electric și a devenit piesa de rezistență a gospodăriei și, mai târziu, unica zestre pe care am adus-o în noua mea casă, când m-am măritat. În acest context, nu știu cum să consider: că leafa mea era mizerabilă și nu valora nici cât un mixer sau că, dintr-o leafă mi-am făcut zestre? Am învățat să îmblânzesc mixerul și, dacă îl țineam aplecat într-o anumită poziție, maioneza nu mai sărea pe pereți, ci rămânea în bolul ei, groasă și densă. Deși nu avea un nume (nici măcar un însemn minor pe carcasa albă), mixerul ăsta a avut o viață lungă și chiar când relația mea cu el devenise perfectă, a murit, dându-și în mâinile mele ultima suflare, cu miros de ebonită arsă. Mi-am cumpărat de urgență un alt mixer, cu nume și prestanță, care a avut o viață incomparabil mai scurtă. Nu mi-am dat tot salariul pe el, dar mi-a stricat echilibrul financiar în acea lună în care l-am cumpărat. Îmi crescuse nivelul de trai, un nivel de trai măsurat în puterea de cumpărare a unui mixer. Al treilea mixer (cu nume și prestanță, mort precoce la datorie) nu mi-a creat nicio problemă financiară, ci l-am cumpărat lejer, fără teamă că mi se dezechilibrează bugetul. Nivelul de trai era și mai sus.
Acum pot să consider că, dacă vreau, aș putea fi regina mixerelor. Leafa mea s-ar putea exprima în 45-50 de mixere banale, nici cele mai ieftine, nici cele mai scumpe. Proaspătul angajat care-am fost odată nu ar fi visat așa ceva nici în cele mai îndrăznețe fantezii. Unde mai pui că aș putea să-mi iau și o pungă de alune. Nu-mi aduc aminte să fii suferit din cauza lipsurilor, atunci când câștigam cât valoarea unui mixer pe lună. Straniu e că la 45-50 de mixere pe lună îmi lipsesc o grămadă de lucruri și mă întreb cum o fi să fii împărăteasa mixerelor.
Categorii:Oameni
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Dintr-o parte din primul castig, pe la 14 ani, am cumparat un pui de catel lup, o camasa alba pentru frate si doua platouri cu prajituri de la Capsa. Restul banilor i-am cheltuit esalonat, dar nu imi amintesc pe ce. Aparatura am cumparat, mai tarziu. La mine masina de spalat a fost prima pe lista.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Câștigul meu era un dezastru. Nu aș fi avut bani decât pentru lesa câinelui. Culmea e că nu aveam cel mai mic salariu, dar nu știu cum alții puteau trăi din el. Românii (cei mai mulți) erau foarte săraci: câștigau sub 100 de dolari pe lună.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din primii bani munciți la un stand in romexpo mințind angajatorul că sunt majoră, cea mai plicticoasă săptămână ever, plus, cred, niște alocații puse deoparte vreo jumate de an, am luat cel mai frumos rucsac din lume, negru cu mov, infinit mai ușor decât monștrii cu fiare pe care îi împrumutam de pe la prieteni. Era prin 96, știu exact cât am studiat la el in aripa bazaristică a Unirii, știu la ce etaj era, câtă mândrie am simțit… Am rupt de atunci un număr nesimțit de trollere, genți de varii dimensiuni cu fermoare tot mai proaste, rucsacul e în debara, as putea pleca la munte oricând și și-ar face datoria. Primul munte e la multe sute de kilometri, se simte la fel de departe cât 1996 și sărăcia aia lucie.
ApreciazăApreciază
Mama mea mai folosește încă un aspirator rusesc și antic. Are un furtun de nici la pompieri nu mai vezi.
ApreciazăApreciază
Au fost niște vremuri tare ciudate după ’90. Un prieten a avut nunta in octombrie 1991, iar in luna noiembrie tot ce a mai putut cumpăra din banii de cinste a fost o mașină de cusut „Ileana”.😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte ciudate, într-adevăr. M-am supărat pe cineva pentru că i-am împrumutat niște bani și mi i-a dat înapoi peste un an, când puteam să-mi cumpăr cu ei un suc. Pe de altă parte, și noi eram total nepregătiți pentru economia de piață.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Unii au fost pregătiți. Știu pe cineva care s-a împrumutat atunci în lei ca să cumpere o casă; ratele au fost apoi lejere.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Știu că aveam impresia de provizorat, lipsit de orice stabilitate. Așteptam să se termine provizoratul, în timp ce alții făceau negoț cu plasa. Mai ales În Turcia mergeau după marfă. Cine a văzut oportunitățile le-a și folosit. Cine nu, așteaptă stabilitatea😃
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Din primele salarii imi luam carti si tigari. Cand s-au scumpit tigarile, am renuntat la… tigari. Oricum nu fumam doar pufaiam dar imi placea imaginea aia senzuala a femeii cu o tigara intre buze. La modul serios, chiar nu stiu sa existe ceva mai senzual decat asta, tigara intre buze si pe urma strivitul ei cu varful pantofului..😅
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Întreabă un nefumător. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
adica pe tine? Ok, atunci te intreb!
ApreciazăApreciază
tincax, nu m-aș apropia de o femeie care miroase a tutun nici să mă puști.
ApreciazăApreciază
Chestie de gust, adică de gust de scrumieră, mă -nțelegi. Soțul meu nu mai fumează, eu, da. De când s-a lăsat de fumat eu miros ca o scrumieră😃 Imaginea femeii senzuale fumând s-a cam perimat, așa că… bravo ție!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Recomand completarea mirosului de scrumiera cu un pahar de whisky. Daca sotul continua sa strambe din nas inseamna ca nu stie ce este bun..😅
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Whisky eu sau whisky el? Că pe mine mă pierzi repede după un pahar și chiar nu mai contează cum miros😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
eu ma gandeam la tine ca mie, inainte sa ma marit, imi placea la nebunie ca barbatii sa miroase a tigari si whisky, asa mi-am cunoscut sotul, dupa acest miros. Iti recomandam tie ca ma gandesc ca si lor le place de noi daca mirosam asa! 😅
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cetățeanca din câmpul muncii devenită consumeristă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tributul pe care îl plătim progresului: nevoia de a avea.
ApreciazăApreciază
Aș spune mai degrabă nevoia de confort.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știi cum e: stau în două camere și mi se pare confortabil, dar cred că ar fi și mai confortabil în trei. Altul stă în zece și i se pare că nu are confortul pe care l-ar avea în doisprezece camere.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Totdeauna este loc de mai bine, dar și de mai rău.
Un vestit profesor de farmacologie, acum foarte în vârstă, dar în viață, spunea referitoare. la șoarecii de laborator: „șoarecele, ca și omul – să nu-i dea Dumnezeu cât poate duce”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Încă un argument în favoarea celebrei zicale că banii nu aduc mixerele.
PS: Care e diferența dintre regină și împărăteasă: prima conduce un regat, a doua un imperiu?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Imperiul e imperiu😃
ApreciazăApreciază
Prima chenzina s-a dus pe o pereche de manusi visinii din piele. Lucram de cateva zile si am primit 245 de lei. Manusile au fost 244. Asta se intampla prin ’83, picasem admiterea la facultate si ca sa dau anul urmator aveam nevoie de recomandarea unei organizatii UTC, asa ca m-am angajat pentru 6 luni ca muncitor necalificat la un depozit de conserve unde aveam norma la stampilat etichete (10000 pe zi). Dupa primele zile ma simteam ca Charlie Chaplin in „Timpuri noi”, doar ca inlocuisem cheia cu stampila. Nebunia cu manusile m-a facut sa ma rup de acea realitate…Cat despre viata lor, iti pot spune ca a fost una foarte lunga – se iteau din buzunarul hainei in poza de la cununia civila din 1997. Le-am pierdut urma in 2009, la ultima mutare.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
10 mii de etichete? Ai zice că nu e cine știe ce muncă, dar pare înnebunitor. Mănușile tale au făcut toți banii, după cum se vede. În zilele noastre, dincolo de faptul că ți se sugerează tot timpul că meriți/trebuie/e musai necesar să-ți cumperi lucruri noi, cele vechi se strică după o oarecare perioadă de garanție. Se încurajează consumul. O să exportăm gunoiul pe Marte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cand obiectele capata viata. Ce frumoasa si trista e povestea manusilor. Chiar pacat ca s-au pierdut.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Asa este, era innebunitor. De aceea am si facut comparatia cu filmul lui Chaplin. Eram 7 fete intr-o maghernita de 3/4 si toate faceam acelasi lucru, fara casti de protectie si fara pauza de cafea.
Nimic nu mai rezista ca lucrurile de pe vremuri. Majoritatea rezista fix pana trece termenul de garantie, unele nici atat. Sigur, imi plac lucrurile noi, dar parca sa schimb mobila la 3 ani e cam mult.
Acum 2 ani am luat niste scaune de birou. Le-am cautat mult si bine, nu numai dupa fluturasii din capul copiilor, ci am verificat sa aiba baza de otel, sa tina 120-130 kg. Ce crezi? In mai putin de 4 luni, scaunul lui Margot era praf, suportul rotativ de otel se indoise. Era in garantie, l-am inlocuit, dar dupa alte 6 luni s-a intamplat la fel. Nu a fost un scaun tocmai ieftin. Prima data am zis ca s-a aruncat copilul din avion pana l-a rupt. Acum insa a avut mare grija de el si tot e praf. Si sunt pe duca si scaunul meu, si cel al baiatului…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta din imagine mi-a mâncat bojogii, un râu de nisip am trecut prin ea…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Meseria e brățară de aur😃 Râuri de nisip? Înseamnă că ai fost harnic.
ApreciazăApreciază
MaxTor…MaxPlank si d-l Malaxor,
au crezut si cred în fizica luiThor.
Evangelista Torricelli, elev de Galilei
a pus în barometru un torr plin cu idei…
O duminica minunata, relaxanta, binecuvântata, draga Adole…!
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază