Eram odată într-un aeroport european și așteptam să se deschidă poarta de îmbarcare. Îmi puneam actele în ordine în timp ce fiică-mea se zbenguia în fața mea. Își găsise un prieten de vârsta ei (era mititică) și alergau pe culoar, spre disperarea mea, indiferenți la faptul că nu vorbeau aceeași limbă. Lângă mine, pe scaun, un tânăr de culoare, cu laptopul pe genunchi și cu căștile în urechi, bâțâia ritmic dinte-un picior și, uneori, și din capul plin de codițe împletite: își dădea, așa, capul pe spate și, cu ochii închiși, își rotea codițele împletite în jurul unui ax central, fără să-și oprească bâțâitul din picior. Era, ca și fiică-mea, într-o altă lume, iar eu mă simțeam deplasată, cu încercările mele prozaice de a-mi aranja actele. Mai mult de atât, pe telefon îmi intrau niște avertizări meteo, cum că în București ar fi furtună și m-am uitat la ceilalți pasageri, încercând să ghicesc dacă sunt speriați sau nu. Eu, din patria avioanelor care pică din senin, darmite pe furtună, o cam băgasem pe mânecă. Doar v-am mai spus și cu alte ocazii că sunt foarte pricepută în a-mi face griji. Tânărul de culoare nu-și părăsise lumea ritmată, fiică-mea se întrecea pe sine în a-mi pune răbdarea la încercare și mulți alții își vedeau de treburi liniștit-preocupați. Chiar când mă gândeam cu seriozitate să nu mă urc în avion, codițele împletite de lângă mine și-au oprit balansul, iar piciorul nervos s-a liniștit. Tânărul, brusc surescitat, și-a scos căștile, s-a ridicat de pe scaun cu laptopul în brațe, și-a rotit ochii de cărbune și, spunând ceva într-un șuvoi de cuvinte din care nu am înțeles nimic, mi-a aruncat în poală laptop, căști și telefon. Apoi a luat-o la goană și dus a fost. Fiică-mea s-a oprit din alergat, doar ca să-mi spună că vrea și ea laptop d-ăsta, cu măr. Și telefon, la fel. După care și-a reluat fuga. Un discurs ritmat ieșea din căști. Băiatul asculta rap și puteam vedea artistul, dând din mâini pe youtube. M-am întrebat de ce mi-ar fi lăsat mie mica avuție. Probabil că am o figură care inspiră încredere și, dacă tânărul a avut o urgență, m-a ales pe mine să-i păstrez lucrurile. Gestul de încredere m-a făcut atât de responsabilă, încât era să uit de fi-mea. Păzeam merele mușcate să nu li se întâmple nimic, trecând în plan secund propriul meu bagaj. Dar tânărul întârzia să apară și mândria mea s-a transformat încet în spaimă: ce face ăsta? mai vine? dacă se deschide poarta? dacă e o bombă? Laptopul era fierbinte. Bateria? Procesorul? Bomba? O fi artizanală? Tocmai începusem să întorc laptopul pe toate părțile, cu mișcări lente și atente să nu explodeze în poala mea, când codițele împletite s-au întors, mulțumindu-mi. Da, avusese o urgență, la toaletă, așa cum are de fiecare dată când zboară cu avionul: o urgență rapidă, cu crampe îngrozitoare. Am scăpat de balastul încrederii și m-am reîntors la aranjat acte și la urmărit cu privirea copii alergând. În ăst timp, telefonul îmi bingănea: cod portocaliu de furtuni în București. Ei și? Când tocmai ai scăpat dintr-un atentat cu bombă în aeroport, o furtună nu e altceva decât o furtună.
Categorii:Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
O proză dulce si normală la vreme de război. Spre normalizare. Ca o dragoste la vreme de holeră. Este cât se poate de firesc să întârzie trepădușii cu comentariile. Cum? Nu este vorba despre războiul din Ucraina? Tara arde si baba adolescentă se pieptănă prin aeroporturi europene? Ai lăsat audiența tradițională speechless. Dar totuși se poate descoperii metafora adâncă a prozei tale (dulce si normală)… Nu-i decât o transpunere fină, delicată si subtilă a ideii că la vreme de război o răceală nu mai poate fi altceva decât o răceală. Bine ar fi ca si războiul să se dovedească a fi fiind doar o scurta criza intestinală a „prințului” dintr-un afund de răsărit. Desi… după cum se arată semnele in constelațiile de la cornul caprei, nu-i a bună, că s-a întors lumea cu fundul in sus si se scufundă pământul, băăă…
P.S. Foarte interesant felul in care funcționează memoria ta, de geniu literar, care, scufundându-se un pic in oceanul de amintiri (o evadare?) a cules o întâmplare neînsemnată de demult, deschizând-o (acolo sub apă) ca pe o scoică pentru a scoate la lumina o mică perlă. Dar știu că ti-ai ținut un pic respirația. Haide, respiră… Abia după miezul nopții mai poate omul respira. Să respirăm așadar. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Dl Goe, aș vorbi despre Ukraina, doar să explic pe îndelete cum subiectul mă depășește complet și nu înțeleg nimic. E o poveste căreia nu-i găsesc rostul și locul în acest secol și în acest mileniu. O barbarie fără seamăn, numai bună să ne dea ocazia să ne așezăm în categoria celor buni. Ai auzit de bovarism? Sigur că ai auzit. Dar de ce te întreb?
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Parce que Madame Bovary, c’est moi, n’est-ce pas ? 🙂
Sper că nu s-a înțeles din nevinovatul meu comentariu că (as considera că) ar trebui să scrii despre războiul din Ucraina. Mi se pare foarte frumoasă proza propusă, si ca gest si prin conținut. E din nou literatură la Adore-n blog. 🙂 Mai multa literatură, mai puține comentarii. Tu să accepți sacrificiul. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„E o poveste căreia nu-i găsesc rostul și locul în acest secol și în acest mileniu. O barbarie fără seamăn…
Asa este Adore, dar încă si mai grotești, mai teribile si mai dizgrațioase decât războiul in sine sunt reacțiile unora ca Ioan Sperling, Radu Humor sau Iosif Greblea vizavi de invazia dementului in Ucraina. Prezenta exemplelor de jeg uman din preajmă este infinit mai descurajatoare decât manifestările unui dictator colapsând.
De Beethoven nu se poate muri
Domule Beethoven, geniul dumitale este zadarnic,
Rezistăm ascultâdu-te oricât te-ai zbate,
Mai repede ne omoară fumul de tigară,
Mai adânc ne lovesc zgomotele dezacordate.
Nu ai niciun rost. Singurul mort
Al muzicii dumitale ești dumneata;
Nimeni nu înțelege ce dorești, ce tot vrei,
Pari a cere ceva și pari a refuza.
Zadarnic gem viorile, nici ele nu se consumă,
Zadarnic te cântă vântul valah,
Toate cele ce-ți sunt închinate o oră,
Mâine îl slujesc pe Bartok și pe Bach.
Si poimâine din nou la dumneata, de serviciu
Este vioara ics, e violoncelul igrec, este pianul zet,
Cutare și cutare, Eroica sau Brandenburgicele,
Domnule Beethoven, absurd profet.
Se moare de infarct, se moare de guturai,
Se moare de mașină, se moare de nebunii,
Se moare de astm, se moare de tuberculoză,
De Beethoven nu se poate muri.
Și te desfășori în zadar, prin casele noastre,
Prin mincinoase mâini de dirijor,
Prin aerul ticsit de boli incomparabile
De care servitorii dumitale mor.
De la una la alta în pauza dintre
Un fum de țigară și-o episepsie totală,
Cântăm împreună vreun Bach sau vreun Beethoven
În această viață de plictiseală.
Da, domnule Beethoven, exiști zadarnic,
Nicio umbră de respect nu i se cuvine
Muzicii dumitale care nu a omorât
Niciun câine, niciun om, niciun roi de albine.
Nu ne pasă de dumneata, ne plictisim minut de minut
Fiecare sau toți simultan.
Cine urmează? Vrem altceva!
Un criminal adevărat să meargă la pian.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Ghici cine este autorul poemului „De Beethoven nu se poate muri”!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cine este? Că mi-a plăcut nespus. Poetul a crezut că va obține recunoașterea, așa cum ar fi meritat, dar a renunțat repede.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@Adore, poemul este al lui Adrian Paunescu, un poet pe alocuri genial.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Foarte emoționant. Mi-a plăcut. Nu știam.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Unii” zboara printre stele,
Voi mai stati dupa zabrele.
Mormaind ca ursu-n cusca,
Înghitind câte-o…”galusca”
De „nea Goe plamadita,
Pe o (b)Arca damblagita.
O seara minunata, binecuvântata si fericita, draga Adole… !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Trece lebedele-n zare,
Tu te uiți, ele dispare…
Iosif zboară printre stele
si noi stăm după zabrele. of, of, măi, măi…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E din nou literatură la Adore-n blog. dixit goE.
Indeed!
…dar cel mai mult mă bucură lipsa comentacilor de servici_viciu. Cei băgați cu limba-n curul tău doar doar te dai pe brazdă și treci (aleluia…orișicât) cumva, și pe la ei. Pe blogurile lor de doi bani găuriți…
De ce uneori chiar mergi… asta n o să înțeleg vreodată. Mda…
Te iubesc
încă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi s-a tot schimbat paloarea la față chinuindu-mă să scriu 51, 6, 500 cu cifre romane, până când am ajuns la LIVID. Pe urma a comentat Nostrastella si m-am îmbujorat. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Bine-ai venit!
ApreciazăApreciază
Deci, soluția la criza de pastile de iod este să ne amenințe careva cu un atentat chiar la noi în oraș, pe stradă, în bloc. După care, odată dezamorsat pericolul de lângă noi, nu ne mai pasă de butonul roși de la Kremlin.
Tot ce trebuie este să angajăm suficienți negri cu codițe.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
De fapt, atentatul a pornit de la încrederea pe care am primit-o de la o persoană necunoscută. Nu sunt obișnuită să mi se ofere o astfel de încredere. Da, cam așa: un pericol minimalizează alt pericol. E ca durerea: de obicei simți o singură durere, chiar dacă te-ai lovit în mai multe părți.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am apreciat in comentariul d-soarei Aldus concizia si felul eroic in care s-a abținut sa-si reverse excesul de analiza geo-politica de care suferă, ca mare expert in de toate. 🙂
Adore ai scăpat ieftin. Mie mi-a trântit o poza cu Putin pe blog, însoțită de un text extrem de isteț.
ApreciazăApreciază
Domnișoară expert? Horărăște-te: ori sunt bărbat, ori sunt femeie. Mă lași într-o zonă ambiguă și nu-mi place. Măcar să știu ce sunt.
Și nu ție ți-am „trântit” poza, ci lui Stely, care comentase pe blogul tău. M-am gândit că poate ea nu va înțelege mesajul, dar tu ai constituit o surpriză. Ți-am răspuns în acord cu reacția ta.
Dacă pozele cu Putin sunt un trigger pentru tine, găsești mai multe în ultimul meu articol.
PS: De ce te comporți așa cu mai toți comentatorii tăi? Îți place să interacționezi în felul ăsta cu oamenii? Pe de-o parte susții libertatea de exprimare (și nu banezi pe nimeni), dar pe de alta rar scapă cineva fără vreun epitet mirific de la tine. Proști, idioți, troli, eu sunt imbecil, O. R. e tăntiță repetentă, nesimțită, mincinoasă, superficială (deși ai trecut-o în blogroll iar ea continuă să-ți răspundă fără să-ți întoarcă vreun invectiv), Iosif e secătură, limbric, frustrat, scremut, rahat cu ochi, ins mărginit și și mărunt cu o răutate adâncă și dizgrațioasă (de ce răutate? unde vezi răutate la Iosif? la întrebarea asta ai început să mă înjuri și pe mine) și așa mai departe, cu aproape toți cei care-ți calcă pragul casei tale virtuale. De ce?
ApreciazăApreciază
Aldus, domnișoară sau nu, cred că nu cu mine, ci cu toți cei pe care i-ati înșirat in pomelnic aveți de discutat pentru a vă lamuri in legătură cu ce anume-i atrage magnetic pe Arca lui Goe. Cred că si un pic de introspecție v-ar prinde bine in privința asta. 🙂
Văd că te scremi in fel si chip sa atragi public pe blogul pe care publici exclusiv prostii ordinare banal exprimate. E dreptul tău firesc. Ce să zic? Baftă.
ApreciazăApreciază
De unde se vede că nu are importanță blogul pe care las un comentariu, al tău sau al altcuiva, că tot la fel de anapoda o să citești și interpretezi ce-am scris.
Măcar bine că-n deplasare ești mai finuț în exprimare.
ApreciazăApreciază
@Aldus – Dacă afli cumva ce fel mecanisme îi fidelizează pe consumatorii de „invective veninoase si otrăvitoare” (apud Iosif), încât tot vin si revin pe puntea Arcei, atrași irezistibil ca fluturii pe lampă, te rog să-mi dai si mie de veste. E o poveste. Poate chiar un topic. Poti începe cu tine. Sau (si mai bine) te poți lăsa la urmă pentru a încheia cu tine basmul celor dependenți de „sudalmele lui Goe”. Începe cu Iosif. E cel mai ușor de rezolvat. 🙂
ApreciazăApreciază
Încearcă și tu să scrii articole mai cu miez și poate or atrage cititori mai acătării. 😀
ApreciazăApreciază
@Aldus – Ca de obicei retezi înțelesurile simple. Nu-ti cerusem soluții pentru comentatori mai acătării, ci să-mi afli de ce insistă cu prezența ăștia de rahat ne care i-am menționat, si in legătură cu a căror calitate se pare că suntem amândoi de acord.
Articole cu miez, cam ca ale tale, presupun. Doamne ferește, m-as alege cu comentatorii tai: tu cu tine si cu Olga.
ApreciazăApreciază
@Aldus…merci ! 🙂
Indiferent de entitatea ascunsa în vesmintele personajului caragialesc, rasfatat, obraznic, tupeist, îngâmfat si frustrat „Goe”, te rog eu, Iosif cel adevarat, nu îl mai chinui cu propria reflectie în oglinda, pe care i-o pui mereu în fata, facându-i -se greata de poria-i imagine deformata si hâda a sufletului mort din care izvorasc si tâsnesc invectivele veninoase si otravitoare care-i distorsioneaza si distrug fiinta. Fie-ti mila de el/ea oricine ar fi !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bravo Iosif. Superbă re-acție. 🙂
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Normal că (se) râde singur. A făcut o glumă bună pe care nimeni n-o înțelege si acum râde singur.
Sau, mai știi? O fi dat cu ochii de Iosif, copilul său din flori, rătăcit într-o in-sectă străină, care nu-i nici fluture, nici albină (desi trage si la miere). Până si Dumnezeu poate muri de râs privindu-si creatura. Greblea a prins momentul si a pus si el botul, râzându-se si dânsul întru Domnul, fără s-o stie de ce. Râde sefu’, (ne) râdem si noi. Ce sensibil este domnul Greblea, ce gingaș si delicat. Aleluia.
ApreciazăApreciază
@Arca lui Goe
În visul virtual puteti fi oricând ce doriti,
puteti fi agreabil, urâcios sau sa jigniti,
puteti sa va creati sute de masti si fețe,
puteti purta o masca veche de noblețe.
Dar, când iesiti din visul iluzoriu creat,
din fraze filozofice si teorii de plagiat,
va este frica sa priviti un Om real în fața,
o entitate, goala, seaca, lipsita de Viata.
ApreciazăApreciază
Iosif, despre care om real de privit in fata vorbești? Că nu se înțelege prea bine. Greblea cumva? Ptiu drace!
Ti se umple gura de „o entitate, goala, seaca, lipsita de Viata.” ca de ultima dorință de care te agăți. Si ce te fute pe tine grija de Arca lui Goe mai creștine?
ApreciazăApreciază