Proza scurta

Dincolo de marele hotar

Nu se mai gândea la nimic altceva și îi era ciudă că se îndoia. Se îndoia că dincolo de marele hotar ar fi fost ceva, iar îndoiala, ca un păcat greu de iertat, îi măcina sufletul vinovat înainte de vreme. I se apropia clipa și o simțea în tot corpul labil: un sânge furios, pe care nu și-l recunoștea, îi făcea tâmplele albastre și pulsatile; ochii îl dureau sub pleoapele subțiri și atomi de tot felul îi năpădeau corpul, într-o dezordine premergătoare sfârșitului. Niște procese rapide îi transformau trupul și îl obligau să se facă ghem, în timp ce imponderabilitatea binefăcătoare devenea o vagă amintire, ca un vis plăcut și improbabil. Cunoscuse spațiul, pe care îl bănuise de la început ca fiind infinit. Se înșelase, căci spațiul i se arătase, în cele din urmă, mărginit și strâmt, tot mai strâmt, pe măsură ce i se apropia clipa. Își strângea pumnii, gata de luptă în fața necunoscutului nedorit. Dacă ar fi crezut cu tot sufletul că dincolo de marele hotar ar exista ceva poate că nu i-ar fi atât de frică și nu s-ar agăța disperat de această existență, care ar putea să fie singura posibilă. Spațiul nu i-ar fi așa de mic și pieptul nu i-ar fi apăsat de toată greutatea lumii. Și timpul îl strânge, ca și cum i-ar fi rămas mic, mai ales la umeri. Îi apăsa și pe encefalul prea mare și prea grav: fruntea se bomba de prea mult creier, aflat sub presiunea gândurilor negândite încă sau poate din pricina îndoielii pline de păcat. Timpul i se scurgea ireversibil și grăbit și îl zorea să se îndoiască: „și dacă dincolo nu e nimic?” se tot întreba, cu pumnii strânși de nervi și cu genunchii îndoiți și aduși la gură, sub apăsarea spațiului și timpului ce au devenit prea mici. „Asta să fi fost tot?” și pleoapele subțiri se zbăteau nervos peste ochii obosiți de cea mai blajină lumină. Îl supăra și singurătatea, pentru că era atât de singur și nu avea cui să-i spună că îi e frică de ultima clipă, pe care o simte aproape de tot. Doar singularitatea, incontestabilă și certă, îi mai dădea putere să lupte: era unic în vinovăția sa neintenționată, aceea de a-și iubi imponderabilitatea pierdută, pe care și-o va aminti inefabil, până la sfârșit, în nostalgii neînțelese și acute. Da, o să-l doară ceva, un gând, o părere venite din vremea în care nu era spațiu și nu era nici timp, iar „dincolo de hotar” nu era decât o probabilitate oarecare. Totuși, o să-l doară plăcut, cu o durere necesară, de reverie de amurg. „Și dacă dincolo nu e nimic și asta a fost tot?” s-a întrebat pentru ultima oară, în ultima clipă trăită nervos, cu genunchii la gură și cu pumnii strânși, pregătit să lupte cu sfârșitul inevitabil. Dar timpul, la capătul răbdării, l-a împins indiferent din această existență și el nici nu a mai apucat să se opună, strivit cum era de spațiul insuficient. Atât și-a mai spus: „să mă duc spre lumină”… și, într-un strigăt de durere, a trecut prin întuneric ca să ajungă la lumină. Și lumina l-a durut, până în plămânii care s-au umplut de aer. A trebuit să sufere mult, dar și-a câștigat credința neclintită: dincolo de marele hotar există viață. Apoi cineva a tăiat cordonul ombilical.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:

22 de răspunsuri »

  1. Am intuit cam după primele 10 rânduri cine-i subiectul sau personajul articolului. 🙂 Într-un fel speram să mă înșel, ca să te pot surprinde cu următoarea povestioară:

    „În uterul unei mame erau 2 bebeluși. Primul l-a întrebat pe al doilea:
    – Tu crezi în viața de după naștere?
    Celălalt a răspuns:
    -Da, desigur. Trebuie să existe ceva după naștere. Probabil noi suntem aici ca să ne pregătim pentru ceea ce va fi mai târziu.
    -Nonsens, a spus cel dintâi, nu există nicio viață după naștere. Ce fel de viață ar fi asta?
    Cel de al doilea a spus:
    -Nu știu, dar va fi mai multă lumină acolo. Poate vom merge cu picioarele noastre și vom mânca cu gurile noastre. Poate va fi ceva ce nu putem înțelege acum.
    Primul a spus:
    -Este absurd să crezi în viața de după naștere! Este impozibil să mergi. Și să mânânci cu gura ta? E pur și simplu ridicol! Cordonul ombilical ne aprovizionează cu hrană și tot ce avem nevoie. În plus de asta, cordonul ombilical e așa de scurt încât viața după naștere cum zici tu este pur și simplu exclusă.
    Tu chiar crezi în viața de după naștere?
    Al doilea bebeluș a insistat:
    -Bine, eu cred că este ceva dincolo și este diferit față de ceea ce este aici. Poate nici nu vom avea nevoie de acest cordon.
    Al doilea a răspuns:
    -Nonsens. Și, în plus, dacă ar fi viață după naștere, de ce nu s-a întors nimeni de acolo? Nașterea este sfârșitul vieții și după aceasta nu e nimic altceva decât întuneric, tăcere și uitare. Nașterea nu există și chiar dacă există ea nu ne va duce nicăieri.
    -Bine, nu știu, a spus al doilea bebeluș, dar cu siguranță o vom întâlni pe MAMA și ea va avea grijă de noi.
    Primul a spus:
    -Mama? Tu chiar crezi că există mamă? Mă faci să râd. Dacă există mama, atunci unde este ea?
    Al doilea a spus:
    -Ea este peste tot în jurul nostru. Noi suntem înconjurați de ea. Noi suntem EA. Noi locuim în EA. Fără de ea, lumea noastră nu ar fi putut exista.
    Primul:
    -Ei bine, eu nu o văd pe MAMA, așa că este logic că Ea nu există.
    Al doilea a răspuns:
    -Câteodată, când stai în liniște și asculți și mai ales când te concentrezi, poți să percepi prezența ei și poți să auzi vocea Ei plină de dragoste, chemându-ne de acolo de sus.”

    Apreciat de 4 persoane

      • @Adore – Să nu fim mai modești decât papa. Proza pe care ai „născut-o tu pe bâjbâite” (wow) este si denotă literatură, artă, destinată (emoționării) tuturor. Textul adus de Aldus (destul de drăguț de altfel) este o mică, naivă si prozaică propagandă mistică, cu un public țintă destul de îngust, prin părțile ne/esențiale.

        Apreciază

      • @Arca lui Goe

        Păi toată literatura autentică se naște (asta ca să fim ontopic) pe bâjbâite – în sensul că tu ca autor o creezi din nimic, adică o descoperi, o imaginezi de la zero, îi dai viață fără niciun suport sau ajutor din afară, spre deosebire de povestioara mea de mai sus, pe care eu doar am copiat-o din altă parte. Adică o fi ea mai reușită, într-un anumit sens, dar nu-i opera mea, pe când textul din articol e creația și meritul integral al lui Adole. La asta mă refeream.

        Apreciat de 1 persoană

      • Am o lista cu filme de animație foarte drăguțe (în gama celui despre care zici că l-ai vizionat cu plăcere). Voi păstra in minte ideea de a le propune pe post de contrapunct in comentarii atunci când vreunul dintre ele o să fie on topic la prozele tale.

        Ai plagiat? Văzuseși filmul? Ideea nu-i originală (nici n-ar avea cum să fie căci sunt mii si mii de ani de când mințile oamenilor prospectează zona asta de univers interior), dar nu cred că e plagiat la mijloc, ci doar ciupitură, atingere, contact involuntar, scurtcircuit in mentalul colectiv… Iar felul original si stilul literar in care ai redat „ideea” este original si autentic, purtând amprenta inconfundabilă a scriitoarei Adore. Am lăsat filmulețul fără alte comentarii tocmai pentru că știam că o să te gândești că sugerez un plagiat… Simplă tachinare nevinovată. Uite iți lansez o provocare. Crezi că ai putea plagia într-o proză scurtă (marca Adore) acest mic film de animație:

        Apreciat de 1 persoană

  2. Se zice că; „fiecare pasare pe limba ei piere”… si, se mai zice că; „câinii latra ursul trece” …

    „…De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.
    Iată, şi corăbiile, cât de mari sunt, şi, măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului.
    Tot aşa şi limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari. Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!
    Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este acela dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.
    Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
    Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.”

    Apreciază

  3. O poveste despre intrarea noastra in lume dar si o metafora despre ce s-ar putea sa fie dupa plecarea noastra din aceasta lume. Doar ca eu nu-mi pot imagina o lume in care fiintele cele mai iubite de mine azi, poate nu vor mai fi. Daca vor fi, atunci accept lumea aceea, daca nu, vreau sa dispar ca nu ma intreseaza altcineva sau altceva.. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. ce mai e pe aici? Ultima data cind am trecut erati pe moarte. Acum vad ca o luati de la cap.. Dar nu chiar de la cap, ar fi trebuit sa incepeti cu atunci cind ia intra in ia si dai si dai, si pornesc aia micii in cursa, care ajunge primul.

    Si dupa aia se fumeaza o tigare!

    P.S Eu m-am lasat de fumat de vreo 10 ani.

    Apreciază

    • Toată lumea e bine sănătoasă pe aici și nimeni nu a murit, ceea ce pare să fie valabil și pentru dvs. Sper că aveți inventarul complet, cu toate tibiile, femururile, claviculele la locul lor. Foarte rău că nu mai fumați, că cică face bine la nervi.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s