Pentru că slujba îl epuiza din multe puncte de vedere, dar mai cu seamă emoțional, domnul Nicu avea sub biroul ordonat o sticlă de palincă de-aia bună, de ardea cu flacără albastră dacă-i dădeai foc. Nu apela des la calmantul acesta, ci doar atunci când îl apăsau responsabilitățile de portar al unui bloc cu rezidenți pricopsiți și cam nefericiți, judecând după fețele sever-chinuite și după saluturile mormăite pe care le emiteau convențional în primele ore ale dimineții sau în serile târzii, care-i adunau spre casă. Domnului Nicu nu-i lipsea vigilența. Dimpotrivă, era o deformare profesională, pentru că vigilența îi prisosea. Știa când trebuie să sosească prietena locatarului de la apartamentul doi (mereu parfumată, mereu după lăsarea serii) și când anorexica de la cinci ducea gunoiul (o dată pe săptămână, joia, că nu mânca niciodată acasă, în cazul în care mânca vreodată). Știa foarte bine cui trebuie să țină ușa și cine nu merită onoarea asta. Arogantului de la etaj nu-i va ține ușa vreodată: nu salută și nu îi mulțumește niciodată pentru micile servicii pe care i le face. Degeaba ești pricopsit dacă nu ai cei șapte ani de acasă. Domnul Nicu știa că anii ăștia sunt irecuperabili și sensibilitatea lui suferea avarii când se ciocnea de lipsa celor șapte ani. Atunci trăgea repede pe gât o dușcă zdravănă din sticla de sub birou, să-și vină în fire după ce se întâlnea cu vreun neghiob pricopsit. Odată cu oftatul de foc de-i ieșea din fundul gâtului îi venea și inima la loc, reducându-i stresul responsabilităților cotidiene. Hipervigilența rămânea constantă, în ciuda sticlei care se golea într-o zi lungă de lucru și doar ea, hipervigilența trebuie să fi fost de vină pentru ce avea să urmeze. În ultimul timp, domnul Nicu vedea, încordat ca un arc și cu simțurile acutizate, cum pe lângă locatarii obișnuiți se strecurau în blocul lui niște ființe nepământene, de origini evident extraterestre. Ființele semănau mult cu oamenii, doar că nu aveau piele omenească și nici organe omenești care să fie acoperite de piele omenească. Trupul le era ca un abur, care se putea comprima sau dilata după pofta inimii și îi vorbeau în limba lui pământeană, fără să deschidă gura, pe care de altfel nici nu o aveau. Îi vorbeau direct în capul lui, ceea ce a produs puțină confuzie în mintea portarului, crezând pentru o clipă că i s-a trezit, acum, la bătrânețe, vocea conștiinței. Domnul Nicu nu văzuse niciodată cu ochi buni o eventuală voce a conștiinței, capabilă să pună bețe-n roate însăși existenței; așa că s-a liniștit când și-a dat seama cine vorbea în capul său. De altfel, extratereștrii erau prietenoși și îi propuneau un schimb avantajos și anume, ca în schimbul tăcerii sale să-i ofere sănătate de fier și să-l scape de ascita care îl necăjea de câțiva ani, din pricina stresului, de bună seamă. Domnului Nicu nu i-a plăcut să țină secretul, dar abdomenul umflat, de batracian bătrân, îi presa plămânii și îi chinuia respirația. Probabil că planeta mamă e invadată de ființe aburoase și inteligente, dar de ascită nu l-au putut trata doctorii pământeni, așa că din punctul lui de vedere tăcerea merită păstrată. A ținut ușa chiar și arogantului, uimit puțin de eveniment, pentru că în spatele lui erau mai multe ființe de abur nepământean care au intrat împreună cu locatarul de la etaj.