Interlocutorul meu nu are mai mult de patruzeci de ani și e puțin lovit de ceea ce are în paharul larg. Are chef de vorbă și își tot freacă nasul acolo unde îl deranjează ochelarii de vedere. E un amestec reușit de intelectual, pasionat de sport și pierde-vară și este, evident, îndrăgostit de România, țara lui. Acum și-a luat un an sabatic pentru a avea timp să-și termine casa ecologică pe care a început să și-o construiască într-o zonă submontană. În România este imposibil să nu faci tot ce visezi, după cum e imposibil să rămâi fără bani: poamele se coc singure deasupra ta, la o întindere de braț distanță, urzicile și ștevia cresc la marginea drumului, ciupercile și hribii își pun pălăriile după ploaie. Poți pune capcane pentru iepuri sălbatici și pentru prepelițe dacă ai chef de delicatese culinare. Iar oamenii? Oamenii din România sunt foarte speciali: fac totul cu plăcere. Mănâncă, beau, dansează și fac sex cu multă plăcere, fără ifose sau rețineri. Unii muncesc chiar cu plăcere, găsind cele mai inocente motive de a-și prilejui pauze. De pildă, când lucra pe un șantier, a fost nevoit să le atragă atenția subalternilor că nu aveau voie cu telefonul decât în pauză. Atenționarea a fost necesară pentru că, atunci când avea nevoie de cineva să care o roabă, nu găsea pe nimeni, pentru că băieții erau în pauză: mâncau, beau, râdeau și se uitau în telefoane. Se termina pauza de masă și venea pauza de țigară și abia pe urmă venea și o pauză infinită de socializare pe telefon. Cu sufletul trist, interlocutorul meu și-a dat afară cei zece băieți (erau foarte simpatici) și a angajat alții. La angajare, a întrebat pe fiecare intervievat dacă poate să facă față lipsei telefonului și a pauzelor interminabile de masă. Cu onestitate și fără regrete, unii candidați au refuzat jobul, recunoscând că nu-și doresc așa ceva. Interlocutorul meu a apreciat foarte mult onestitatea, dar a angajat totuși doar acele persoane ce aveau timp pentru roabă. Chiar și așa, trebuia să stea printre ei, doar pentru susținere morală și pentru a le aminti că trebuie să muncească. De aici a tras concluzia că munca nu este printre preferințele românilor, fapt cu care a ajuns să fie de acord, mai ales de când experimentează anul sabatic și gustă dulceața statului degeaba. Nimeni nu l-a atacat vreodată pe străzile Bucureștiului, nu i-au fost furate bunuri și, chiar când și-a uitat mașina descuiată în parcare nu a avut probleme. Doar un locatar neașteptat, un om al străzii a dormit o noapte înghesuit pe bancheta din spate. Și acesta (o fi ceva genetic?) era mulțumit de soartă și l-a salutat protocolar, numindu-l „șefu”. La mijloc, așa cum este în orice poveste, se află și o femeie, grațioasă, frumoasă, iubăreață și aprigă, ce l-a cucerit atacându-l pe căi multiple: i-a gătit, l-a iubit și i-a arătat România la pas molcom. Între două călătorii s-a trezit însurat și nu regretă deloc că a făcut pasul acesta fără să se gândească prea mult. Frumoasa lui e un pic afurisită, așa cum îi șade bine unei femei și nici prin cap nu-i trece să-i pună la îndoială deciziile. Asta e, România este o țară extraordinară, cu dealuri, văi, râuri, vulpi, urși și femei frumoase și aprige, și în general, cu oameni cărora le place să se distreze. România mai poate însemna și o veșnică vacanță exotică. Sigur, el e mândru că e român și nu vrea să trăiască în altă parte. De aceea investește în casa ecologică, pe care a gândit-o până în cele mai mici amănunte.

Interlocutorul meu e un elvețian stabilit în România. Nu am întâlnit încă un român care să-mi vorbească atât de frumos despre țara sa.