Aș putea să spun, așa cum spun toți, că micile mele probleme își au rădăcinile în traumele copilăriei. Mama alcoolică obișnuia să doarmă întinsă pe gresia din holul casei, iar tata venea acasă doar iarna, când frigul îl strângea de pe drumuri, și atunci mai apărea un pahar pe masă, la fel de harnic ca al mamei. Atunci izbucneau certurile și înghiontelile, vânătăile și buzele sparte din care curgea un sânge roșu. Orice psiholog mi-ar găsi circumstanțe atenuante și mi-ar stabili o terapie prin care să-mi regăsesc eul cel bun, acela care e sufocat de eul meu malefic și suferind. Am fost un copil abuzat, acesta ar putea fi adevărul. Inexplicabil, adevărul este altul. Adevărul e că părinții mei au fost doi profesori respectabili, care m-au ținut în brațe, m-au mângâiat când am avut nevoie și m-au susținut până când au murit de bătrânețe. Mi-au dat tot ce aveau mai bun și fără sprijinul lor nu aș fi ajuns o persoană atât de respectată: citesc respectul în efortul oamenilor de a-mi ghici dorințele și în felul în care se grăbesc să mi le îndeplinească. Distractivă e competiția prin care se întrec să-mi cânte în strună: doriți o briosă la cafeluță? Doriți să finalizăm acel dosar? V-ați gândit, cu siguranță, să-l soluționăm în acest fel? Sau, poate, în ăstălalt fel? Cum ziceți dumneavoastră, aveți o viziune genială. Cafeaua o doriți cu lapte? Iar eu nu am decât să-mi exprim aprobarea sau dezaprobarea, uneori fără cuvinte, ci doar printr-o expresie facială relevantă. Fata cea nouă (eu am angajat-o?) este nemaipomenită și promite mult. Minionă și slăbuță, aproape ca un copil de doișpe ani, aleargă de la un birou la altul cu elanul tinereții și al dorinței de afirmare. O salvează tocurile de imaginea de copil necrescut, rătăcit în marele meu birou de adulți. Față de mine are un gram în plus de respect, în comparație cu ceilalți angajați și, dacă ar avea coadă, fata ar da din ea întruna. Nu are coadă, dar e ca și cum ar avea: când s-a aplecat să-mi prezinte niște statistici, i-am văzut sânii despărțiți de o linie subțire și întunecată: niște sâni zdraveni, pe care i-am ghicit grei, dacă i-aș cântări în căușul palmelor. Mi-a văzut privirea și mi-a zâmbit cu o guriță roșie, dezvelind dinți de șoricel. Dinții nu-mi prea plăceau; poate am s-o rog să nu mai deschidă gura când zâmbește, că e păcat de buzele alea, bune de sărutat. I-am spus să termine statistica în cel mai scurt timp și să mi-o prezinte urgent. „Desigur”, a zis ea și și-a îndreptat corpul până ce linia dintre sâni a dispărut sub bluza albă cu dantele, iar cadența tocurilor ei mi-a indicat traseul pe care angajata cea nouă l-a făcut în drum spre biroul ei. Cam multe ocolișuri, tocurile mi-o spuneau, și un soi de nemulțumire m-a năpădit acolo jos, unde mă cam încinsesem. De ce s-a oprit pe la ceilalți bărbați? Voia să se împrietenească? Mă vorbeau pe mine? Flirta? M-am foit pe scaunul meu directorial și am chemat-o înapoi. Toc, toc, toc și sânii i se zguduiau nervoși sub bluză. „Uite, ce e. Statistica aia e urgentă și îmi trebuie azi neapărat. După ce o termini, mi-o aduci s-o discutăm. Știu că poți s-o termini. Ți-am văzut potențialul”. Ea mi-a spus zâmbind (dădea din coadă?) că mai are mult de lucru, dar eu i-am răspuns rece și impenetrabil că îmi trebuie afurisita de statistică și să nu mai piardă timpul. Mi-am plecat ochii în hârtiile mele de pe birou și am văzut-o cu coada ochiului cum zăbovește puțin și apoi a dispărut, toc, toc, foarte grăbită. Am rămas la birou, cu măruntaiele fierbinți și cu nările pline de parfumul ei, dar nu am putut să mă mai concentrez la ceva și am plecat acasă, să-mi revin. Nu mi-am revenit: o dorință fără leac mă sfâșia pe dinăuntru și pocneam de tensiune. Am sunat-o și ea a răspuns imediat și fericită: „am terminat statistica”. I-am zis să mi-o aducă și am închis telefonul. Am scos paharele cu picior, am pus vinul alb la frigider (așa le place muieruștilor; eu l-aș fi preferat roșu) și am aprins lumânările parfumate. M-am spălat pe dinți și am închis luminile, iar atmosfera s-a transformat uluitor. Respiram romantismul, odată cu parfumul de lavandă pe care lumânările îl răspândeau. Ea a apărut, toc, toc, toc, într-o rochiță scurtă și vaporoasă, mirosind ca un înger. „Uitați,” mi-a întins ea dosarul și eu am cuprins-o în brațe, în timp ce mă minunam ce trup de copil are. Chiar pe gustul meu, rar găsești o copilă majoră, cu kilograme puține și feminitate. Am sărutat-o, făcând abstracție de dinții de șoarece și ea mi-a zis că „nu e pregătită, nu acum”. A rămas împietrită și eu i-am scos rochița. „Nu acum”, tot spunea ea și, în drum spre pat, a început să se zvârcolească, fapt ce m-a adus în pragul exploziei și era cât pe ce să mă fac de râs. Noroc că i-am smuls ideea aia de chiloți, mai mult o metaforă, și am reușit să mă strecor în ea. Într-o clipită eram gata și m-am ridicat eliberat, cu gând s-o întreb dacă vrea un pahar de vin. M-am răzgândit pentru că nu mi-a plăcut cum arăta goală în patul meu. Goliciunea o făcea să fie mai lată, prea albă și prea bătrână. Dispăruse aerul de copil și nu am putut să nu mă gândesc că toate femeile sunt la fel, niște mincinoase care te ademenesc cu chestii neadevărate. I-am zis să plece și ea, cu chiloții în mână și cu rochița pusă strâmb a ieșit precipitat pe ușă. S-a întors după pantofi: „să știi că ăsta a fost un viol, mi-ai rupt chiloții!” I-am răspuns să se mai gândească dacă acea bucată fragilă de dantelă se poate numi „chiloți”. Și dacă ar fi fost viol, poate ar fi trebuit să se împotrivească. „Dar am zis că nu vreau!” Cum eram plictisit de discuție, i-am amintit că a spus textual: „nu acum”, ceea ce echivalează cu un da. I-am pus dosarul în brațe și am împins-o afară. „Dacă vrei, du-te la poliție! Mâine la prima oră discutăm statistica.” Am închis ușa în urma ei, am stins lumânările cu două degete lipite pe fitil și am scos vinul din frigider. Am dormit cu geamul deschis să nu-i mai simt parfumul.