O viață de câine

Oricine merită un câine

Afirmația de mai sus ar fi potrivită la intrarea într-un centru de adopție pentru căței, deși mai potrivit ar fi că fiecare câine merită un om, un stăpân pe care să-l iubească. În realitate, nu oricine merită un câine.

Archi este un cățel de talie medie, cu coada covrig, de aceeași vârstă cu blănoasa mea. Cu alte cuvinte, Archi și blănoasa se cunosc de mici, au făcut vaccinurile cam în aceeași perioadă, au învățat să facă pipi afară cam în același timp. Stăpânul lui Archi are vreo 35 de ani, genul sportiv-spartan. Am făcut schimb de informații și ne-am povestit necazurile legate de „copii”. Mărturisesc că mă încerca o invidie și o frustrare de fiecare dată când mă întâlneam cu Archi și stăpânul lui. „Mai face Archi pipi în casă?” „Nuuu, de două luni nu a mai făcut.” Și eu îmi aminteam cele două „scăpări” ale blănoasei, doar din acea zi, de pe gresie. Îi tot ziceam că e rușine, și blănoasa se rușina, cu nasul proptit în gresie, dar uita repede și, în timp ce Archi făcea doar afară, a mea făcea și în casă, până a învățat (multă rușine și mult bravo cu recompensă) cam ce vreau de la ea. Tot în acest timp, Archi învăța să meargă la pas, lângă piciorul stăpânului. Atunci am văzut câte picioare în burtă și-a luat. Făcea un pas în lateral, primea pedeapsă corporală, deloc ușoară, că mă durea pe mine, iar sunetul produs de lovitură îmi reverbera în stomac. Foarte repede într-adevăr, Archi a mers cuminte, la pas. A mea, dacă îi scoteam lesa începea să zburde într-un perimetru destul de larg în jurul meu. Iar dacă vedea o cioară era dusă: alerga cioara, eu alergam câinele și… cam asta era. „Rușine, rușine” și abia atunci își dădea seama că m-a supărat și începea să se poarte exemplar. Mergea și ea la pas, lângă piciorul meu. Cu timpul, Archi a devenit un câine desăvârșit, iar blănoasa un câine…cu mai puține defecte, în sensul că alerg mai rar după ciori și vine mai repede atunci când o strig. Dar chiar și un câine desăvârșit mai greșește, luând-o la goană fără să aibă voie, ocazie cu care am putut vedea cum „procedurile de dresare” au căpătat nuanțe de tortură. Practic, stăpânul lui Archi îl ținea de gât, ridicându-l ca într-o spânzurătoare mobilă. Să vă spun ce sunete scotea Archi? Unele care te sfâșiau pe dinăuntru. Să vă spun cum se oprise blănoasa mea să se uite? Terifiată. Nedumerită. A schelălăit și ea, din solidaritate cu Archi. Cel mai rău mi-a făcut privirea lui Archi după „pedeapsă”: se uita la stăpânul lui cu nedumerire, vinovăție și (fir-ar al naibii!) cu multă iubire. Doar că nu vorbește :”de ce, unde-am greșit, că nu vreau să te supăr”.

Archi e curat, îi strălucește blana, semn că este bine îngrijit. Într-un mod pe care nu-l înțeleg, stăpânul lui Archi își iubește câinele. Dar nu îl merită.

Categorii:O viață de câine

Etichetat ca:

21 de răspunsuri »

  1. Dureros și de citit, darămite de urmărit așa ceva. Dresajul pe bază de frică, aplicat necuvântătoarelor (au ba) nu e decât maniera facilă și apanajul omului slab. A omului prost, ce mai! Sincer, îmi pare tare rău pentru Archi! Nu-și merita un asemenea biped, iar bipedul…

    Apreciat de 2 persoane

  2. De ce trebuie sa stea un ciine in casa? De ce trebuie sa-l dresati, de ce trebuie sa mearga la pas, de ce, de ce…
    O gaina oarba s-a furisat in cotetul dulaului. Dulaul a luat gaina in colti si a facut-o zdrente. Fara proces.

    Apreciat de 2 persoane

    • Eram mică de tot, atât de mică încât povestea îmi apare destul de aburoasă. Am fost la un concurs de gimnastică unde fetele și băieții români făcuseră senzație. Părinții mei și ceilalți adulți români s-au dus (cu mine de gât, bineînțeles) să-i felicite. I-au întrebat dacă au nevoie de ceva. „Niște biscuiți”, a răspuns una din gimnaste. Acum, că nu mai sunt copil, când văd un animal regesc (un leu, un delfin, un urs) că face giumbușlucuri să amuze publicul știu că e mort de foame, așa cum erau și gimnaștii noștri.

      Apreciază

      • Asa e viața ! (zise savant d-l Goe, sorbind o înghițitură din paharul de Courvoisier).

        Presupun că presupui că Blănoasa e fericită (nu ca Archi). De ce n-ar fi? 🙂 Archi (prin comparație) are (sărmanul) o viață de câine. Blănoasa a avut un destin de cățel împlinit, realizat, având noroc de stăpâni cumsecade. Nu ca Archi al Papadoplinii.

        Dacă vrei să vezi câini chinuiți, lasă-l pe Archi si du-te pe la tară, să vezi câini ținuți legați în lanț (de o jumătate de metru), afară, iarna, sau pe căldură toridă, care primesc mâncare o dată pe zi (niște resturi)… Si nu-ti face iluzia că câinii castrati, anesteziați, ținuți la bloc, cu stăpânii care nu-au pretenții la dresură, ar fi fiind întruchiparea fericirii canine… Sunt bucuroși si dau din coadă pentru că s-au învățat cu viața lor, acceptându-și-o. Ca fiecare.

        Apreciat de 2 persoane

      • La țară, relația cu animalele are specificul ei. Animalele sunt hrana (porcul, găinile, vaca) și, auxiliar, se găsește și personalul de pază (câinele), de prins șoareci (pisica) și ce-o mai fi. Când stai în oraș și îți iei un câine, problema se pune altfel decât la țară.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s