Pentru că eram un copil slab, anemic și palid, niște rude mai îndepărtate de la țară și-au luat angajamentul să mă însănătoșească într-o vacanță de vară, cu aer, mișcare și lapte de vacă. Părinții, înnebuniți că nu mâncam (pe atunci, mesele îmi păreau o corvoadă, pentru că nu îmi era foame niciodată) m-au trimis pachet la rudele astea, dintr-un cătun gorjean care nu a fost consemnat vreodată pe hartă. Cătunul era răspândit pe niște dealuri și arăta precum grădina raiului. Un pârâu îl străbătea și aducea cu sine apă rece și limpede și niște pești pe care-i puteai prinde cu mâinile goale. Cireșele cele mai mari și cele mai zemoase acolo le-am mâncat, cocoțată în pom. Alune de pădure, zmeură și coacăze găseam pe săturate, la marginea pădurii care împresura satul. Vacile și caii umblau liber pe dealuri. Nu-mi amintesc ce făceau oamenii mari și tind să cred că nu făceau nimic, cu mici excepții ale unor bărbați care erau mineri. Pe ăștia, excepțiile, oricum nu-i vedeai, că veneau rar acasă. Copiii aveau însă treabă. Toți copiii, de altfel puțini, ieșeau cu animalele la păscut într-o pășune uriașă, înconjurată de păduri. Copil eram și eu, așa că mi-am primit cu mândrie slujba de păzitor de gâște. Slujba nu era grea, că cele șapte gâște maiestuoase și albe știau exact pe unde curgea drumul și, de asemenea, când trebuia să te întorci acasă. Grija mea era să nu plece gâștele fără mine, așa cum s-a întâmplat odată, când m-am luat cu joaca și am ratat întoarcerea acasă. Gâștele, în cârd organizat, s-au întors singure, lăsându-mă să-mi caut singură drumul spre casă, lucru care s-a arătat dificil. Toată viața cătunului se concentra în pășunea aceea, plină de copii, de strigăte și povești. Fără excepție, copiii erau niște viteji care nu se temeau de nimic. Nici de șerpi, nici de vulpe. Doar că nu intrau în pădure, de frica urșilor și a strigoilor. În pădure se termina curajul. Se pare că pădurea colcăia de strigoi și, oricine murea, în loc să-și vadă de cele veșnice, se reîntorcea din morți, fără a fi nici viu, nici mort, și își găsea loc de petrecere în pădurea deasă, de unde mai ieșea doar ca să-și sperie neamurile, privindu-le pe geamurile caselor răzlețe. Urmele de urs stăteau dovadă că, dacă scăpai de strigoi, te mai păștea și primejdia dihaniei uriașe, care fugea iute ca vântul. Știam deja că, dacă mă întâlnesc cu ursul, trebuie să mă prefac că sunt moartă. Când am intrat în pădure, niciun copil nu a vrut să mă însoțească. Din cauza strigoilor. M-aș fi răzgândit și eu, dar apucasem să le spun că mie nu mi-e frică, pentru că strigoii sunt o scorneală, adică nu există. Și am intrat singură în pădure, printre copaci, cu inima cât un purice și cu simțurile exacerbate. Nu am apucat să intru prea adânc în pădure, când l-am văzut. Chiar în fața mea, printre copaci, stătea tolănit într-o poziție de lene și se uita fix la mine. Mare, brun, cu burdihanul umflat, se bucura de umbră și doar un fir de lumină mi-l făcea vizibil. Dacă vezi ursul, îmi spuseseră copiii, să te prefaci că ești moartă. Ursul o să te cerceteze și o să plece, că nu-i plac mortăciunile. Vezi să nu! M-am întors pe călcâie și am început să alerg. Dihania alerga după mine, gata să mă înhațe. Îi vedeam umbra uriașă mișcându-se odată cu mine și îi simțeam respirația fornăitoare în ceafă. Mi-au sfârâit picioarele, iar brațele îmi erau zgâriate de crengi. Ursul, în ceafa mea, trosnea bucăți de lemn sub labele-i uriașe și, în orice clipă, așteptam să mă înșface. Goana mea disperată m-a lăsat fără puteri și doar spaima uriașă m-a împins dincolo de ultimii copaci, în mijlocul pășunii pline de copii, vaci, gâște și porci. Câteva minute nu am putut vorbi. Când mi-am recăpătat suflul, le-am povestit copiilor de ursul care mă alergase. Vitejii și-au luat bâtele și câinii și, cu mine în frunte, au intrat în pădure, să-mi răzbune spaima pe care am tras-o. Călcam pe urmele mele în pământul umed, până când s-au terminat urmele. Ursul era acolo, tolănit în umbră, doar cu un fir de lumină pe burdihan. O buturugă uriașă, uscată, se uita la mine printre copaci. Cu multă imaginație puteai spune că seamănă cu un urs. Am tăcut chitic și mi-am menținut povestea cu ursul, ceea ce nu a fost chiar o minciună, având în vedere spaima autentică pe care am trăit-o. Că ursul a fost doar o închipuire mi s-a părut, atunci și acum, un amănunt secundar, lipsit de importanță. Pentru că ursul nu a fost găsit în pădure, copiii (și eu printre ei) au ieșit degrabă în luminiș: câinii lătrau aiurea, către nimeni. Locul colcăia de strigoi.