„Nu aș putea să trăiesc dacă aș pierde ce am acum. Mereu mă gândesc că aș alege să mor, fără ezitare, dacă mi-aș pierde demnitatea. Iar bătrânețea îți fură demnitatea, încet și silențios sau, dimpotrivă, ți-o ia pe toată odată și te lasă fără speranță. Căci, vezi tu, timpul nu mai are răbdare cu un om pustiit de demnitate și, poți să fii de acord, draga mea, că e de preferat să mori fără a fi povara cuiva. În afara Aulei eu nu exist și, dacă ar fi să-mi aleg momentul morții, aș alege minutul când Aula îmi va fi inaccesibilă”. Cu coada ochiului, Marele Profesor privea efectele carismei sale pe chipul tinerei învățăcele, aspirantă la simpatia și știința lui.
Ea era de acord și aproba din cap, sorbindu-i cuvintele de pe buze. În mintea ei îl admira pentru curajul său. Gândea, cu forța tinereții, că cel mai bine e să mori când încă nu ești scos pe tușă de tot, uitat de lume și de familie. La urma urmei, cel care vorbea despre bătrânețe și demnitate era deja bătrâior. În ciuda pasului vioi, bătrânelului îi trosneau genunchii în timpul mersului și agilitatea lui șchiopăta cu un ușor balans al trunchiului. Mergea puțin țopăit și ea era convinsă că vioiciunea îl durea pe la încheieturi. S-a întrebat dacă bătrânelul ăsta savuros știe că e bătrân. Probabil că nu, mintea îi este sclipitoare și studenții îl iubeau. Mai cu seamă studentele, așa cum era și ea, căzută într-o admirație zgomotoasă pentru marele Profesor. Și, Doamne, chiar este curajos, așa cum îi cere, ce-i cere!? O simplă eutanasie, nu acum, ci atunci când va veni vremea.
„Și spune, draga mea, cum îi zice? Propofol, Midazolam, Tracrium și Fentanyl?” Bătrânul Profesor, crezându-se Socrate, atunci când își bea cucuta din mâna discipolilor săi, repeta rețeta morții perfecte și o ruga, cu dramatismul potrivit, să nu îl lase să-și piardă demnitatea, atunci când va veni vremea. Ea, studenta năucă, îi promitea cu ușurința de a promite orice de pe pământ și din cer, ușurință pe care femeile o au în mod natural. „Sigur”, spunea ea, „mai întâi propofol și midazolam, apoi tracrium și fentanil, și, în timp ce dormi adânc, toracele nu se va mai mișca și bătăile inimii vor încetini, până vor dispărea de tot. Vei fi murit fără să știi.”
„Draga mea, ești balsam pentru sufletul meu. Va fi secretul nostru. Atunci când va veni vremea”.
Povestea ar putea continua frumos. Ea i-a vegheat bătrânețea și i-a înseninat ultimii ani de viață, sorbindu-i de pe buze învățătura socratică și mai mult de atât. L-a aplaudat când i-au dispărut admiratorii și i-a șters ochelarii atunci când se retrăgea în fotoliul de la geam, cu dragul lui Socrate. Îi punea un pled pe genunchi, să nu-l tragă vreun curent și ar fi văzut cum demnitatea i se risipește în mici derapaje ale minții lui strălucitoare. Iar când bătrânețea a început să doară rău, ea și-a ținut promisiunea solemnă, păzindu-i Profesorului aura și demnitatea, păstrate intacte.
De fapt, povestea a fost altfel. După marea promisiune, Profesorul și-a întors ochii spre alte zări, unde alte studente puteau să-i promită tinerețe veșnică, mult mai plăcută decât o moarte onorabilă. Dar tinerețea veșnică e doar un basm și, în mod curios, bătrânețea a năvălit peste el și i-a adus o grămadă de necazuri inerente. Cei doi protagoniști s-au întâlnit după decenii, vreo trei la număr. Ea nu mai era de mult o studentă, iar el, cu vorbirea greu inteligibilă, își trăgea cu dificultate ruina de trup după sine. Mirosea a lipsă de demnitate și se sprijinea de un însoțitor ce-l ștergea din când în când la gură.
„Să vezi că trebuie să-mi țin promisiunea”, și-a spus ea, ingrijorată de toată situația. Încerca să înțeleagă ce-i tot spunea Profesorul sau ceea ce mai rămăsese din el. Jumătate din corp murise deja și cealaltă jumătate se agăța de viață, cu cel mai viu instinct de supraviețuire. Probabil că-și cerșea moartea pe care ea i-a promis-o, după rețeta letală, într-un moment de rătăcire, iar acum, fără discuție, a sosit momentul. Nu se mai vedea nicio urmă de demnitate în epava stinsă din fața ei și o dâră de salivă îi curgea Profesorului pe la colțul gurii strâmbe, în timp ce se străduia să spună ceva: „un, un,un ne-ne-neurolog bun cunoști, draga mea?”
Categorii:Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
un nene urolog 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Un joc de cuvinte la fileu. Nu puteai să ratezi😀
ApreciazăApreciază
Se mai zice că ”neurolog” e un tip care nu este urolog.
ApreciazăApreciază
Da, acum îmi dau seama.
ApreciazăApreciază
Faina povestea relatiei dintre profesor, Aula si studenta, însa Socrate avea adevarata demnitate si nu îi era teama de prima moarte, constientizând ca abia dupa aceasta, traia în adevar si libertate…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Incepi sa devii morbida. Brrrr
ApreciazăApreciază
Ar fi trebuit sa-l urmaresti pe profesor si-n sicriu, sa ne povestesti cum il maninca viermii.
Stiai ca si cea mai frumoasa miss se caca?
ApreciazăApreciază
N-am știut!
ApreciazăApreciază
În viitor, fosta studenta ar putea crea un medicament genetic care, luat la vârsta de 40 de ani, se „înfiletează” în ADN-ul gazdei și se asigură că atunci când 65% din trupul acestuia devine balast, îi va facilita tranziția în lumea de dincolo în cel mai senin mod cu putință. Declari că vrei să mori cu demnitate când vei fi bătrân? Foarte bine, ia medicamentul de pe acum, își va face efectul la momentul oportun indiferent că te vei răzgândi sau nu. Singura problemă e că firma producătoare a acestui medicament s-ar putea să dea faliment, în urma dispariției subite a declarațiilor de acest tip (atunci când deja există posibilitatea să le și probezi faptic). Afară poate de cazul în care membrii forumului de la Davos din viitor ar decreta că, pentru a ușura amprenta de poluare pe care fiecare om o lasă asupra Terrei și pentru o mai bună repartizare a resurselor din ce în ce mai reduse, o astfel de pilulă magică va deveni, prin lege, obligatorie. Eventual ar veni și cu niscaiva bonusuri la pachet, ca drogul din filmul Dredd (2012), dar cred că deja m-am dus prea departe. În fond, nu ne spun toți că vor să crească natalitatea? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu e nevoie de un astfel de medicament, care oricum ar avea, ca efect advers, faptul că te-ai putea răzgândi după ce l-ai înghițit. Natura face totul. În plus, pun umărul și oamenii. Cine vrea să crească natalitatea? Suntem mulți.
ApreciazăApreciază
Eram ironic cu creșterea natalității. Că (elitele) vor exact opusul. Nu suntem mulți. Credem că suntem mulți, pentru că ni s-a repetat asta foarte des, am fost convinși să credem asta. Dar 90% din resursele lumii sunt în mâinile a 10% dintre oameni. Noi, restul de 90%, sigur că „sunt mulți”. 😉
Da, natura face totul. Ai dreptate.
ApreciazăApreciază
Mie chiar îmi pare că suntem mulți, pe resurse puține. La ce te referi când vorbești de 90% din resurse? Cred că la bani. Sau la putere? Și una și alta (banii sau puterea) îmi par așa de copleșitoare (în cantități mari), încât nu mi le-am dorit niciodată.
ApreciazăApreciază
Păi banii nu sunt ca un fel de Joker la cărți, care poate însemna orice vrei tu, inclusiv resurse? 🙂
Uite, de-un exemplu, țara noastră are suficiente resurse pentru locuitorii ei. Dar la ce bun, când sunt extrase de concernuri străine la prețuri de nimic, în timp ce noi importăm produsul brut la prețul standard UE? Că dacă politicienii mioritici ar lucra în interesul poporul român (care de fapt e patronul și angajatorul lor, dar cine dintre ei mai are bunul simț să conștientizeze că sunt în slujba și nu la conducerea acestui popor?), nu i-ar mai ieși de-un pișcot, de-o viluță, de-o chestie. Și nu numai la noi în țară tronează situația asta.
De-un alt exemplu, dacă eu fabric o mașină care să-l țină pe client o viață, nu câștig la fel de mulți bani ca atunci când îl determin să cumpere o nouă mașină la fiecare 5-10 ani. Și astfel a apărut uzura planificată, codată atât la nivel tehnologic (vezi scandalul telefoanelor iPhone care erau încetinite atunci când apărea un model nou, astfel încât posesorii de iPhone să-și facă upgrade, chestie probabil prezentă și la Samsung), cât și la nivelul întregii ideologii pe care se bazează societatea modernă (și anume o societate de consum: încurajarea consumului ca fiind un factor de creștere economică (!), stimularea shoppingului, a goanei după nou etc).
Caz concret, Cartelul Phoebus. De pe Wikipedia:
The cartel lowered operational costs and worked to standardize the life expectancy of light bulbs at 1,000 hours (down from 2,500 hours), and raised prices without fear of competition, in what has been described as a „classic example of planned obsolescence”. The cartel tested their bulbs and fined manufacturers for bulbs that lasted more than 1,000 hours. A 1929 table listed the amount of Swiss francs paid that depended on the exceeding hours of lifetime.
https://en.wikipedia.org/wiki/Phoebus_cartel#Purpose
Becurile cu incandescență din trecut aveau o durată de viață mult mai mare. Într-un muzeu există unul care arde și azi, ținut aprins continuu. După ce s-a constituit acest cartel, erai obligat să fabrici becuri care să țină maxim 1000 de ore. Dacă erau mai bune, erai amendat. Cred că și-a făcut loc pe Wikipedia din simplul motiv că e de acum 100 de ani; cele din prezent sunt trecute la „Teoria Conspirației”. 😉
Acum nici măcar nu mai trebuie să le facă proaste, că societatea însăși ne încurajează să ne updatăm cu tot ce e mai la modă. Telefon de 2 ani? Ej nebun? Ia-ți unul modern să intri în rând cu lumea! Un studiu citit mai demult arăta că firma Colgate-Palmolive și-a schimbat masiv gama de produse în cursul acelui an, cu altele alcătuite din aceleași ingrediente, dar cu ambalaje diferite pe care era pusă eticheta „nou”.
Singura problemă e că dacă fabrici 10 becuri proaste în locul unuia bun și durabil, consumi de 8-9 ori mai multe resurse.
Cu alte cuvinte, resurse sunt – în orice caz suficiente pentru un uz cumpătat, dar ele se dovedesc insuficiente pentru avariția a 10% din locuitorii planetei. Și anume a celor care deja dețin 90% din bogățiile lumii. Că fii sigură că nu tu deții gazul, aurul sau petrolul din solul sau apele patriei tale. Și nici grâul din bărăgan, sau pădurile din Bucegi etc. Tu doar le cumperi rafinate, prelucrate, la prețul dictat de adevăratul lor proprietar. Așa că aceste resurse sunt folosite intempestiv, iar pentru tine, care faci parte din cei 90%, nu mai rămân. Că pentru proprietari ele nu vor constitui niciodată o problemă.
Proprietari care, de altfel, te dețin și pe tine. 90% din populația lumii constituie tot o resursă. O resursă fizică, intelectuală, artistică, aflată în mâna acelorași 10% menționați anterior. Iar acum, cu dezvoltarea tehnologică ce aduce mașini care pot face munca a zeci sau sute de oameni, resursa umană devine o resursă ineficientă și costisitoare. În plus, este și greu să-i controlezi pe toți, că oricum ai da-o matematic, 90% înseamnă mai mult decât 10%, așa că trebuie să investești continuu în programe care să-i condiționeze mental și să-i țină în linie, iar din când în când unii se mai revoltă, câte-o Ungarie mai pune de-un naționalism, câte-un Sadsam Hussein mai scade prețul petrolului și ne sabotează supremația dolarului etc.
În concluzie, poate ar fi bine să mai reducem din norodul ăsta. Și să-l adunăm sub niște legi comune (globalism), că prea mult individualism și prea multe țări fiecare cu specificul ei strică și sunt mai greu de controlat.
ApreciazăApreciază
Înțeleg ce spui și am mai citit despre scandalurile astea. Vreau să te întreb (dar nu-mi răspunde, fii doar onest cu tine): tu ce ai face dacă ai fi în cei 10%? Uite, eu îți spun (chiar dacă am o viziune socialistă, la fel ca tine) că nu ai fi dispus să-ți împarți puterea pe care o ai. Dar dacă, într-un moment de rătăcire, vei face acest lucru, vei regreta în minutul doi.
ApreciazăApreciază
Așa o spui de parcă le-ai găsi o scuză. Este un studiu (citat pe Wikipedia) despre faptul că profesia cu cel mai mare număr de psihopați este cea de CEO.
Hai să-ți întorc întrebarea: dacă ai fi o femeie lipsită de suflet, ai mai avea cățel? Răspunsul e evident, dar întrebarea e fără sens. Căci nu ești o femeie lipsită de suflet. Adică, cine te obligă să ajungi între cei 10% (de regulă călcând pe cadavre, făcând o mulțime de compromisuri etc)? Cine te obligă să-ți dereglezi atât de tare sistemuld e repere și să devii atât de ahtiat după bani, încât, deși ai mai mult decât pot cheltui 10 generații după tine (și n-o să-ți poți lua averea cu tine în mormânt), mai reduci 5% din salariu, mai muți o fabrică în China sau îți treci angajații pe Pampers ca să obții și mai mult profit?
Deja ei acolo trăiesc într-o altă lume, patologică, și nu văd de ce și-ar dori cineva să intre în rândul lor. Deși, firește, ne putem aștepta să existe și excepții.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai răspuns singur la întrebare. E corect ce spui cu CEO si psihopații. Sunt studii care arată asta: CEO, chirurgi, avocați. Dacă aș fi o femeie fără suflet, nu m-aș sinchisi că sunt astfel și nu mi-ar trebui cățel. Știu sigur că eu nu am stofă de CEO. Ai fost vreodată șef? E același lucru ca în marea societate. Te pupă în fund, se gudură pe lângă tine, se sapă asiduu între ei, te sapă și pe tine când pot, iar dacă te prind la înghesuială îți dau în cap, de regulă cel care te-a pupat mai tare îți dă și lovitura de grație. Și…cam așa e toată lumea.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Nu am văzut filmul, dar mi-ai mai făcut niște recomandări bune, așa că îmi voi face timp să-l văd.
ApreciazăApreciază
Da? Ai văzut ceva din ce ți-am recomandat? Ce ți-a plăcut?
Dat fiind că nu prea scrii despre filme (sau n-am văzut eu), nu știu ce recomandări să-ți fac (care să fie și pe gustul tău). Dredd nu-i neapărat o recomandare. Are la bază un personaj din Comics și e un remake al lui Judge Dredd din 1995, cu Sylvester Stallone. Bine, e SF, iar mie îmi plac SF-urile, dar e cu multă bubuială. 🙂 Interesant însă e drogul pe care-l foloseau acolo: sub influența lui, creierul percepea scurgerea timpului într-un mod euforic și mult mai lent decât de obicei. Astfel că, atunci când un personaj care tocmai fusese drogat este aruncat de la etajul 200, scurta lui cădere la sol e percepută subiectiv ca o nesfârșită cădere extatică, gen.
ApreciazăApreciat de 1 persoană