Oameni

Despre forma și conținutul NIMICULUI

Dacă fizicienii s-au dat peste cap să definească NIMICUL, ba s-au chinuit să-l încorseteze în masă și volum proprii și dacă religia consideră NIMICUL o condiție a creației divine, oamenii obișnuiți, ca mine, iau NIMICUL mult mai ușor, ca pe o constanță a vieții cotidiene. Nu mă gândesc la paradoxul integrat în definirea NIMICULUI și nu mă întreb cum poate exista ceva ce nu există. Dimpotrivă, NIMICUL cotidian este de necontestat și îmbracă cele mai imposibile forme ce se pot imagina, cu efecte imediate sau tardive, în funcție de contextul dat. Mă pot gândi, cel mult, că NIMICUL este o premisă a preexistenței, a unui gol ce se poate umple oricând cu acțiuni, lucruri, emoții care încă nu s-au întâmplat, dar care există ca potențial și probabilitate. NIMICUL de zi cu zi poate arăta cam așa:

„Ai fost la doctor, ce ți-a zis că ai?” „Nu am NIMIC, sunt sănătos tun”. În acest caz este vorba despre un NIMIC de bun augur, menit să aducă liniște și pace în sufletul unui pacient care preferă să ignore că, indiferent de starea lui de sănătate, va ajunge tot acolo.

„Ce ai făcut azi?” „Nu am făcut NIMIC”. Așa ar putea răspunde o femeie casnică soțului ei, care face ceva, altceva decât NIMIC. De obicei, NIMICUL femeii casnice înseamnă că nu aduce o leafă în casă și, de asemenea, că ia copiii de la grădiniță, calcă rufe, spală geamuri, cumpără pâine și lapte. În acest caz e vorba despre un NIMIC destul de obositor.

„Ai un inel nou?” „Da, un mare NIMIC, el mi l-a cumpărat, dar aproape că nu-i văd diamantul, de mic ce e!” Aceasta ar putea fi o discuție între două prietene, atente să-și scoată ochii una alteia. În acest caz, cu NIMICUL ai putea hrăni o familie săracă un timp îndelungat, în funcție de caratele NIMICULUI.

„Ce ai, de ce ești supărată?” „Nu am NIMIC.” Aceasta ar putea fi o discuție obișnuită între el și ea. Ea bănuiește că el i-a greșit, dar nu are nicio dovadă în afara intuiției sale. El știe că i-a greșit, după cum știe că ea nu poate să-i dovedească greșeala. În acest caz, NIMICUL e tensionat ca un arc întins prea tare și stă să degenereze într-o ceartă urmată de despărțire. Chiar dacă despărțirea este evitată, NIMICUL va rămâne între ei doi, ca un ghimpe ce va înțepa continuu temelia cuplului.

Cunosc oameni care pot vorbi ore în șir, fără întrerupere, fără să spună NIMIC, în vreme ce alții, fără să spună aproape NIMIC, îți transmit o grămadă de lucruri valoroase.

După cum se vede treaba, NIMICUL nu este chiar o problemă de NIMIC.

PS. Articolul meu se încheie aici, dar Aldus, http://opozitie.eu/ ,într-un comentariu exhaustiv, m-a făcut să mă simt inutilă. Nu m-am putut abține și am trecut comentariul „pe curat”.


„Ai dreptate, în religiile orientale nimicul (sau vacuitatea sau vidul creator) joacă un rol axial. Și, după cum intuiești undeva printre rânduri, este o sumă de potențialități sau de principii aflate într-o formă implicită, ce vor urma apoi să fie desfășurate în creația propriu-zisă.

Ideea acestei ordini implicite (sau potențialități încă nemanifestate), precum și că ceva foarte mic poate controla ceva foarte mare, e surprinsă de Eminovici în traducerea lui creativă a unor versuri din Rig Veda:

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Metafizicienii indieni proiectează vidul creator în câteva zone din trupul uman, cum ar fi cavitatea orală (gura, prin care scoatem cuvinte) sau vaginul la femeie (singura care poate da naștere unei alte ființe umane).

O cosmogonie ce are ca punct de plecare niște dimensiuni infinitezimale (cel puțin în comparație cu dimensiunile lumii actuale) e și modelul Big-Bang-ului din fizică, conform căruia întregul univers s-a format printr-o suis-generis „explozie” a unui „punct de singularitate”. Explozie care n-a încetat niciodată, ba chiar suntem în plin proces de accelerare a ei.

În matematică, zero joacă un rol fundamental. De exemplu, împarte axa numerelor reale în două (cele pozitive și cele negative), făcând astfel diferența între plus și minus. Sau, ca să multiplicăm un număr, adăugăm în dreapta lui mai multe zerouri (1, 10, 100, 1000…). Zerouri, adică nimicuri.

Am putea presupune că nimicul este suma tuturor posibilităților încă nemanifestate. O ghindă este un mai nimic, dar ea conține în latență întregul stejar de mai târziu. Cinci minute de lectură pe zi sunt mai nimic, dar ele pot construi, prin acumulare, un caracter. Un pas este nimic, dar nicio călătorie nu poate începe fără acest nimic.

Și apoi, mai e parabola aceea zen cu discipolul care merge la maestru să-i ceară cunoaștere, iar acesta îi oferă o ceașcă și începe să-i toarne ceai în el până când ceașca se umple și lichidul începe să dea pe dinafară, iar când discipolul wanna-be îi spune să se oprească că deja e prea mult, maestrul îi răspunde că așa e și el, „plin” de tot ce-a învățat până atunci în lume, și că dacă vrea cu adevărat să-i devină discipol și să obțină cunoașterea autentică, va trebui ca mai întâi să uite tot ce-a învățat în prealabil, devenind asemeni unei cești goale.

Desigur, tot fizica ne spune că într-un fel, întreaga lume este susținută de nimic, deoarece la nivel micro orice sistem de molecule sau atomi este alcătuit în proporție de peste 99,99% din spațiu gol (distanțele dintre doi atomi sau un nucleu și un electron sunt imense la scara respectivă de mărime), în timp ce la nivel macro orice galaxie este alcătuită în proporție de peste 99,99% din spațiu gol (distanțele dintre corpurile cerești sunt efectiv imense). Așa că noi, atunci când stăm pe un scaun, de fapt stăm pe spațiu vid, impresia de consistență fiindu-ne dată de forțele electromagnetice dintre atomii extrem de răsfirați ai lemnului din care e făcut acel scaun. Dar care atomi sunt, comparativ cu volumul spațiului în care plutesc, practic nimic.

Paradoxul nimicului izvorăște din acela că el este o negație. Dar nu orice negație, ci negația Totului. Ori, ca să negi totul, trebuie să te negi într-un anumit fel și pe tine însuți, căci și tu ești un concept, o idee, o noțiune.

Dacă opusul albului este negrul și opusul suferinței este fericirea, atunci opusul Nimicului este Totul. Și ce faci când ajungi la capătul unui Pământ care se dovedește a fi sferic? Te trezești că ai ajuns taman de unde-ai plecat. Și astfel, nimicul, deși nu conține nimic, sau poate tocmai pentru că nu conține nimic, ne lasă să întrezărim prin el orice, adică conține într-o stare potențială chiar Totul pe care îl neagă sau căruia i se opune.”

Categorii:Oameni

Etichetat ca:

32 de răspunsuri »

  1. Ai dreptate, în religiile orientale nimicul (sau vacuitatea sau vidul creator) joacă un rol axial. Și, după cum intuiești undeva printre rânduri, este o sumă de potențialități sau de principii aflate într-o formă implicită, ce vor urma apoi să fie desfășurate în creația propriu-zisă.

    Ideea acestei ordini implicite (sau potențialități încă nemanifestate), precum și că ceva foarte mic poate controla ceva foarte mare, e surprinsă de Eminovici în traducerea lui creativă a unor versuri din Rig Veda:

    Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
    Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
    Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
    Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
    Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
    E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

    Metafizicienii indieni proiectează vidul creator în câteva zone din trupul uman, cum ar fi cavitatea orală (gura, prin care scoatem cuvinte) sau vaginul la femeie (singura care poate da naștere unei alte ființe umane).

    O cosmogonie ce are ca punct de plecare niște dimensiuni infinitezimale (cel puțin în comparație cu dimensiunile lumii actuale) e și modelul Big-Bang-ului din fizică, conform căruia întregul univers s-a format printr-o suis-generis „explozie” a unui „punct de singularitate”. Explozie care n-a încetat niciodată, ba chiar suntem în plin proces de accelerare a ei.

    În matematică, zero joacă un rol fundamental. De exemplu, împarte axa numerelor reale în două (cele pozitive și cele negative), făcând astfel diferența între plus și minus. Sau, ca să multiplicăm un număr, adăugăm în dreapta lui mai multe zerouri (1, 10, 100, 1000…). Zerouri, adică nimicuri.

    Am putea presupune că nimicul este suma tuturor posibilităților încă nemanifestate. O ghindă este un mai nimic, dar ea conține în latență întregul stejar de mai târziu. Cinci minute de lectură pe zi sunt mai nimic, dar ele pot construi, prin acumulare, un caracter. Un pas este nimic, dar nicio călătorie nu poate începe fără acest nimic.

    Și apoi, mai e parabola aceea zen cu discipolul care merge la maestru să-i ceară cunoaștere, iar acesta îi oferă o ceașcă și începe să-i toarne ceai în el până când ceașca se umple și lichidul începe să dea pe dinafară, iar când discipolul wanna-be îi spune să se oprească că deja e prea mult, maestrul îi răspunde că așa e și el, „plin” de tot ce-a învățat până atunci în lume, și că dacă vrea cu adevărat să-i devină discipol și să obțină cunoașterea autentică, va trebui ca mai întâi să uite tot ce-a învățat în prealabil, devenind asemeni unei cești goale.

    Desigur, tot fizica ne spune că într-un fel, întreaga lume este susținută de nimic, deoarece la nivel micro orice sistem de molecule sau atomi este alcătuit în proporție de peste 99,99% din spațiu gol (distanțele dintre doi atomi sau un nucleu și un electron sunt imense la scara respectivă de mărime), în timp ce la nivel macro orice galaxie este alcătuită în proporție de peste 99,99% din spațiu gol (distanțele dintre corpurile cerești sunt efectiv imense). Așa că noi, atunci când stăm pe un scaun, de fapt stăm pe spațiu vid, impresia de consistență fiindu-ne dată de forțele electromagnetice dintre atomii extrem de răsfirați ai lemnului din care e făcut acel scaun. Dar care atomi sunt, comparativ cu volumul spațiului în care plutesc, practic nimic.

    Paradoxul nimicului izvorăște din acela că el este o negație. Dar nu orice negație, ci negația Totului. Ori, ca să negi totul, trebuie să te negi într-un anumit fel și pe tine însuți, căci și tu ești un concept, o idee, o noțiune.

    Dacă opusul albului este negrul și opusul suferinței este fericirea, atunci opusul Nimicului este Totul. Și ce faci când ajungi la capătul unui Pământ care se dovedește a fi sferic? Te trezești că ai ajuns taman de unde-ai plecat. Și astfel, nimicul, deși nu conține nimic, sau poate tocmai pentru că nu conține nimic, ne lasă să întrezărim prin el orice, adică conține într-o stare potențială chiar Totul pe care îl neagă sau căruia i se opune.

    Bine, știu că am scris un comentariu lung cu aroganța că voi explica în el totul și din care nimeni nu va înțelege absolut nimic, dar m-am gândit că astfel voi fi în tema articolului. 🙂

    Apreciat de 3 persoane

  2. Opa! Am ajuns să fac pe cineva să se simtă inutil! Nici nu știu dacă să mă simt măgulit sau să-mi pară rău. A fost musai să-mi recitesc capodopera, să văd ce prostii am scris. Un dezacord la cana cu ceai, în rest mai nimic. Aleg, pe cale de consecință, să fiu plăcut surprins! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ce-i mai mica si mai mica decit puta de furnica?
    Adica cit de mic e un nimic?
    E oare intimplator ca micul e mincarea de baza a romanului care s-a nascut poet!?
    La mate invatam despre infiniti, mari si mici. Pe cei mici de multe ori ii neglijam, ziceam ca nu conteaza.
    Savantii spun insa, ca nimicul e chiar mai important decit infinitul mare. De ex. cit aer exista in jurul pamintului? Fara numar, fara numar. Dar aveam si acel 400ppm, sau 0,04% care e mult mai mare decit 0,025% care era mai inainte.

    Ei bine aceasta 0,015%, diferenta care inseamna de fapt, 0,00015, ne obliga sa mergem pe jos, sa incetam cu apa calda, sa mincam cruditati, sa ne schimbam intreaga viata..

    Apreciat de 1 persoană

  4. Există o bizarerie a limbii române, prezentă -mi se pare- și în rusă, dar nu garantez, pentru că nu cunosc limba rusă.
    De exemplu, propoziția engleză ”I did nothing” nu se traduce în română prin ”am făcut nimic”, ci, foarte ciudat, prin ”NU am făcut nimic”. Logic, dacă ”nu am făcut nimic” ar însemna că am făcut sau am comis ceva. Dar așa e limba noastră.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Concluzia finala este că, perceptia (aproape) cea mai elevata, adevarata, atemporala, absoluta, eliberatoare, tine de limba, de starea, modul, tonul, frecventa, rezonanta, (Schumann, Schubert, Brahms… ?) timpul si spatiul dintre doua sau mai multe entitati emitatoare (glasuitoare) . 🙂

    „De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.
    Iată, şi corăbiile, cât de mari sunt, şi, măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului.
    Tot aşa şi limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari. Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!
    Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este acela dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.”
    https://biblia.resursecrestine.ro/iacov/3

    Apreciază

    • De unde se vede ca Greblea, ține, când vine vorba la o adică, la onoarea lui de pocăit. Ca si la cea de familist. Plus că e si mare patriot.

      P.S. Adore, merci frumos că le dai spațiu de joacă berechet lui Aldus & Iosif, ținându-i ocupați pe aici. Efectele chiar se simt. Iti rămân recunoscător. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • Da, ce bine că mă ține Adore ocupat aici!

        Tocmai am dat o raită pe blogul tău. La ultimul articol sunt menționat pe nume (căutare după „Aldus”) de 6 ori! O dată de către Stely, care mă înjură (limitat, ignorant, incapabil de argumente) dar mă invită simultan să-mi dau cu părerea despre clip, și de 5 ori de către tine. M-ai trecut chiar și la finalul articolului, alături de Adore.

        Iar acum mă pomenești aici. Asta în condițiile în care eu n-am comentat nimic la ultimul tău articol.

        Și tema centrală a menționărilor mele este că ce bine că nu am mai comentat nimic la ultimul tău articol! 😀

        Apreciat de 1 persoană

      • @Aldus – intuitia ta feminina a functionat ca de obicei impecabil, ajutandu-te sa ghicesti crudul adevar: imi lipsesti. Te rog frumos sa-mi lipsesti in continuare.

        Raitele nu conteaza. Comentariile insa sa le scrii tot aici, unde mesajele fluviale off topic sunt mult mai bine tolerate. Fa asa, si toata lumea va fi multumita. 😁

        Apreciază

  6. Nu cred ca multi adulti înteleg „spatiul” si timpul de „joaca” al „copilului” din „(999)Noi unA”. Cu atât mai putin d-l Goe.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s