Am auzit că fericirea la locul de muncă ar exista. Ba parcă îmi aduc aminte că pe vremuri mă duceam cu drag la serviciu, dar poate era doar o hibă a tinereții. Nu știam ce fac, că eram prea tânără, și mă trezeam că muncesc cu plăcere, de drag. Salariul conta, dar nu prea mult, că atunci era mai mult onorific (așa cum e pe cale să ajungă și acum), iar ceea ce m-a făcut să nu-mi schimb locul de muncă a fost senzația de împlinire pe care acesta mi-o oferea. La fel se întâmpla și cu colegii mei, tineri și ei, astfel că era o atmosferă foarte pozitivă, de care îmi amintesc foarte bine. Cu timpul, banii au devenit importanți (sau poate noi am devenit prea săraci) și atmosfera aceea de elan tineresc și împlinire profesională a început să se dilueze, până la dispariție. Unii dintre noi au plecat să lucreze „afară”. Fata asta, dragă mie, a plecat cu traista în băț în Italia, învățând limba de la Rai Uno. A plecat din disperare, când soțul ei a rămas șomer. S-a angajat la primul loc de muncă ce i s-a oferit și, într-o lună, și-a regăsit senzația de împlinire. Da, îmi zicea, banii contează, pentru că îți dau posibilitatea să îți păstrezi demnitatea și să faci ceea ce îți place (ei îi plăcea să se plimbe). Colegii erau liniștiți și drăguți: au susținut-o până când s-a acomodat perfect. Știa că e norocoasă și că experimentează fericirea la locul de muncă. Ani de zile s-a considerat fericită, până într-o zi, când și-a dat seama că vrea și poate mai mult. Gândul acesta i-a năruit fericirea de la locul de muncă și nu și-a găsit liniștea până nu a schimbat locul de muncă. Nu mai era Italia, ci Anglia. Banii contează, îmi spunea ea, mai cu seamă că munca e mai puțină și foarte bine plătită. Colegii erau, și aici, drăguți și amabili, gata să-i înlesnească adaptarea. Mai mult, șefii o chemau periodic să o chestioneze: „are you happy?”, gata să facă schimbările necesare pentru a atinge starea de grație. Fata era happy, cel puțin pentru faptul că cineva se interesa de confortul ei la locul de muncă. Nu i s-a întâmplat, nici în Italia, nici în Anglia, să ridice cineva vocea la ea. Nu s-a simțit niciodată jignită, umilită sau nerespectată. Dimpotrivâ, era susținută și considerată o persoană competentă. Așa că a fost fericită la locul de muncă și în Anglia, până când, într-o bună zi, i-a cășunat că „nu numai banii contează” și că s-ar întoarce în România, că și-o găsi ceva de lucru și aici, în vreun spital, pe la o policlinică sau cabinet.

Reacția mea a fost spontană, fără să mă gândesc: „nu fii proastă, că după douăzeci de ani de fericire la locul de muncă nu o să te adaptezi în România.” Am încercat s-o mai scald, după ce mi-a ieșit porumbelul din gură, dar, cum se întâmplă de obicei, m-am adâncit în gafă: „e bine și aici, îți găsești sigur de lucru și, stai liniștită, că fericirea ți-o poți găsi și după orele de lucru”.

Cine naiba e fericit la serviciu?