Vară, soare, foarte mult soare, ochelari de protecție și aerul condiționat orientat spre noi. Eu și fiică-mea, pe drumurile țării, într-o escapadă spontană. Merg prudent pentru că am văzut că dacă e prea cald, șoferii au tendința să apese mai tare accelerația, în speranța ridicolă că fug din calea caniculei. Am întâlnit chiar și vreo doi șoferi cărora le plăcea jocul „cine-i lașul?”, angajați în depășire pe sensul opus de mers și care veneau cu toate pânzele sus spre mine, rătăciți pe sensul meu. De fiecare dată eu am fost lașul și am redus viteza până spre zero, să aibă timp zmeii să-și facă depășirile și să intre pe banda lor, dar mai cu seamă să-mi protejez viața. Când am trecut pe lângă un accident cu victime, prudența mea a crescut și mai mult: am mers concentrată, cu ochii bine deschiși și cu senzorul de detectare a zmeilor activat. Copilotul, fiică-mea, era la fel de concentrată și se plângea că o dor ochii din pricina oglinzii tremurânde de la nivelul asfaltului. Căldură mare!
Viteza redusă are avantajul că, în afară că îți poate salva viața, te lasă să-ți arunci ochii în stânga și în dreapta drumului. Adică să vezi bogăția țării, așa cum îi spuneam în clasele primare. „Holdele aurii”, clișeul compunerilor școlare, își unduiau valurile sub adierea ușoară. Câte o batoză roșie făcea praf și, de bună seamă, ceva treabă în adâncimea lanurilor. Vedeam câmpul bogat până în zare și asta îmi producea o emoție apăsătoare în piept, dulce-amăruie. Bine ascunsul meu suflet de țăran se dă de gol în astfel de situații și vibrează la vederea lanurilor: sunt frumoase, dar mai ales, sunt o garanție a bunăstării, a pâinii pe masă, a imposibilității de a muri de foame. Fiică-mea privea și ea pe geam întinderea abundenței și, pentru o clipă, mi-am imaginat că sunt Jack Kerouac, on the road, rebel fără cauză și liberă să-mi iubesc țara. Nu am cuvinte să-mi descriu emoția: în două vorbe, lanurile alea m-au emoționat. Am recunoscut și la fiică-mea semnele emoției și ale interesului. Îmi era clar că simțeam la fel și chiar am întrebat-o:” simți și tu?” „Da, e foarte frumos și, uite, macii ăia sunt bestiali!” Un pic din sufletul meu de țăran s-a transmis și la ea: „poți să oprești, acolo, unde-s macii?” mă întreabă ea. Voia să simtă lanul, să-l atingă cu mâna. Am oprit pe marginea drumului și am coborât din mașină în soarele încins. L-am văzut, cu ochii minții, pe tataie: venea seara de la câmp, negru de praf și de soare și în întunericul serii i se vedeau doar ochii. Emoția era maximă: „simți?” o întreb eu dacă aude vocea pământului și vocea străbunilor. „Daaa. Simt. Poți să-mi dai telefonul? Simt că e locul perfect să fac un tik-toķ”.
Categorii:Oameni, Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Pentru mine ar fi fost locul perfect sa fac o poza, sa o pun pe Facebook 😂 Eu sunt mai „old school”, nu imi plac Instagram si Tik-Tok. Am si o varsta acuma… Dar si contul de facebook e dezactivat, sa mai fac o pauza. Doar cu blogul si whatsapp am ramas, caut sa mai vorbesc cu oamenii si fata in fata, ca e mai sanatos 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu sunt și mai old: uit mereu să fac poze😃
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fiecare calatorie undeva, cindva, vara, iarna, sau cum zicea Vivaldi, sau chiar statul acasa, iti poate trezi sentimente, revelatii, emotii.
Problema e ce faci cu aceste emotii? Unii vor sa le imortalizeze, sau macar sa le impartaseasca altora, sa arate, bha da ce sensibil e asta!
Altii zic, sunt doar niste emotii, emotile vin si pleaca, nici nu stiu daca astea sunt cele mai tari, poate dupa colt prind unele si mai si.
Ca daca am emotii inseamna ca exist!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Sunt bune emoțiile, nu? Mai simți că trăiești. Bine, unii se anesteziază bine, după posibilități și imaginație sau după cum îi ține ficatul, să simtă emoțiile mai bine sau să nu le mai simtă deloc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exista si unii, mai egoisti, care-si confisca emotiile. Si le ascund undeva, sa nu le vada nimeni, isi spun, sunt ale mele, nu le dau nimanui si nici nu vreau sa se stie ca posed asa ceva. Emotia ca un lucru rusinos, ca membru sexual care nu se arata in public, emotia pt pudici.
Multe lucruri exista!
Gici Duru.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Samurai, nu alta.
ApreciazăApreciază
A fost foarte frumos! M-am înduioșat și amuzat în același timp. Nu știm niciodată cum înțeleg și simt ceilalți. Însă întotdeauna când vrem să împărtășim cu alții stările noastre, ne închipuim că ar trăi și alții la aceeași cotă bucuriile, așa cum am făcut-o noi. Și ne mai bucurăm încă o dată. Apropo de cotă, am să spun și eu o povestioară, tot cu un impact între generații, în care eroi sunt tatăl și fratele meu. Fratele meu este un mare amator de drumeții montane. El fiind grafician, se înțelege că are și un simț al frumosului, peste măsură de dezvoltat. Iar cum muntele îți relevă atâtea minunății, evident că nu se poate abține și imortalizează enorm de multe cadre prin fotografii. Totodată, își umple bineînțeles și sufletul, cu tot ce vede. Un suflet foarte generos dealtfel, iar dacă îi ești musafir, te plimbă cu ochii minții prin toate locurile pe care le-a vizitat, el entuziasmându-de de fiecare dată, din nou și din nou. Ei! Această bucurie își închipuie că o au absolut toți privitorii, cum ar fi poate și firesc. Însă din păcate, nu e chiar așa. Tata spre exemplu, nu a fost niciodată la mare și nici la munte. Pe acesta din urmă, l-a văzut doar în perioada armatei, în timpul aplicațiilor. Ori atunci nu avea vreme de admirat frumusețea. Tocmai de aceea, pe perioada când fratele meu era preocupat să însoțească fiecare imagine (le prezenta prin televizor, ca să se vadă cât mai bine) cu tot felul de povestiri adiacente, el a dat niște semne (văzute doar de mine) că se cam plictisește. Și când l-am întrebat ce impresie i-au făcut, fiind de data asta numai noi amândoi, mi-a mărturisit în felul următor: „Mda! Erau frumoase pozele. Dar eu tot nu înțeleg pasiunea asta a lui de a-și rupe picioarele pe coclauri, ca să vadă pe te miri unde câte o floricică. Ce! N-am și eu flori în grădiniță?” 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
ah, mesajul acesta a apărut in timp ce-l scriam pe al meu. Ia te uită cât de la fel au putut să simtă CondeiBlog si Dl. Goe fata cu proza Adorei (cruda realitate). Ceva gen, gând la gând cu bucurie. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta înseamnă că ceea ce am vrut să spun a ajuns la cititor.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Câta vreme încă n-au comentat Iosif & Aldus, nu te poți pronunța în privința asta. 🙂
ApreciazăApreciază
@Adore – Să nu zici că nu te avertizasem. 🙂 Norocul meu este că am dovada c-am zis si șansa că Iosif si Aldus au ținut morțiș să vină cu ilustrări irefutabile. Ceea ce a sporit la cote apoteotice cuminicarea si comuniunea la blog 🙂 din câte-mi pot da seama, printre scăpări, întrucât eu preponderent mă uit la tenis. Alte perspective, alte emoții… Nu știi tu. 🙂
ApreciazăApreciază
Citind comentariul tău și al dlui Goe, mi-am dat seama că suntem destul de singuri pe lume, iar lumea e în capul nostru (bine, e ca și cum aș fi descoperit eu roata, că ideea e foarte cunoscută, încă din Grecia antică).
ApreciazăApreciază
Ba nu. Tocmai, că nu suntem singuri pe lume. Doar că uneori (pe perioade chiar și lungi), ni se pare că ar fi așa. Când zic singur pe lume, invariabil mi se duce gândul la cartea lui Hector Malot. Ori chiar și Remi, parcă, nu s-a dovedit a fi fost astfel, până într-un final. Acest „parcă” se potrivește de fapt, absolut în toate situațiile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Singuri de tot nu suntem, că ne place să ne însoțim gândurile, emoțiile, trupurile. Dar acea comuniune care înlătură singurătatea e rară.
ApreciazăApreciază
Comuniune, da. Că dacă mă gândesc la singurătatea pe care o poți simți lângă aproapele tău, atunci… Brr! Mă trec fiorii!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@Adore
Diversitatea e liantul. Dacă ar fi totul la fel, n-ar mai fi nimic.
Sigur că realitatea e ceva mai complexă (are mai multe fațete), iar într-o societate din ce în ce mai superficială, mai seacă și mai „virtuală” cum este cea în care trăim, comunicarea și comuniunea autentică sunt specii de interacțiune pe cale de dispariție – și poate de aici senzația de singurătate. Nu mai simțim unisonul cu cei față de care suntem defazați – și aproape toți suntem defazați unii de alții. Dar dacă toți am simți la fel, dacă am fi trași la indigo, abia atunci am fi, cu adevărat, teribil de singuri. Ce să comunici, când celălalt gândește ca tine? Totul ar fi un etern plictis.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi place ideea de „defazare”, iar diversitatea nu are cum să nu existe. Până la urmă, fiecare individ este rezultatul propriei istorii personale, iar istoriile sunt infinite. Nu există șanse de pluctiseală😃
ApreciazăApreciază
@Adore
Din articol și comentarii am dedus că „deplângi” cumva faptul că, fiind atât de diferiți între noi, comuniunea autentică este rară. Suntem singuri în unicitatea noastră (care ne face atât de diferiți unii de ceilalți) și am crezut că ți-ai fi dorit să fim mai pe același tipar, asemănători între noi, astfel încât să putem comunica mai bine. Și am vrut să punctez că există multe moduri în care putem fi asemănători și că dacă am fi cu adevărat asemănători din aproape toate punctele de vedere, comunicarea n-ar mai fi posibilă, deoarece toți am gândi la fel. Așa că diferențele dintre noi, chiar dacă uneori ne fac să fim defazați, creează cadrul necesar oricărei comunicări și interacțiuni. Suntem diferiți și uneori nu avem puncte în comun, dar suntem diferiți și astfel ne putem surprinde unii pe alții, putem învăța unii de la alții, putem iubi, putem trăi o viață lipsită de monotonie, putem asimila noi perspective. Cam asta am vrut să zic mai sus.
Nu-s de acord că suntem rezultatul propriei istorii personale. 😛 Consider că, dimpotrivă, istoria personală are un efect mic asupra șlefuirii tale. Poate n-ar fi greșit să spun că mai ușor va trece o cămilă prin urechile acului decât se va schimba un om în urma unei experiențe uzuale de viață.
Mult mai importantă e zestrea genetică cu care te naști, iar asta e diferită de la un om la altul. Ia doi frați, sau chiar gemeni, pune-i în aceeași familie, în același grup de prieteni, dă-le aceeași educație, du-i la aceeași școală, oferă-le acces la aceleași surse de informație și vor rezulta (chiar destul de repede) două personalități net diferite. De altfel, cred că-ți poți aduce aminte și tu cum încă de mică aveai anumite înclinații și afinități și gândeai sau simțeai într-un anumit mod (cel puțin legat de anumite lucruri) și de exemplu pusă în fața unei anumite situații aveai o interpretare clar distinctă de cea a unor alți colegi sau prieteni, fără să existe o istorie de viață care să te predispună la o astfel de înțelegere sau să-ți ofere o lecție de viață în direcția respectivă. La fel cum de mică îți plăceau anumite mâncăruri sau aveai anumite aspirații, cum ar fi aceea de a te face medic când vei fi mare, care nu se explică prin simplul fapt că ai văzut la părinții tăi un stetoscop (acela fiind mai degrabă un declanșator sau catalizator).
E falsă teza că dacă Hitler ar fi călcat pe o frunză în loc să calce pe o albină la un moment din copilăria lui, ar fi devenit un sfânt. Cel mai probabil, sunt foarte rare variantele în care ar fi devenit mai puțin toxic decât ni l-a relevat trecutul.
Nu suntem victimele conjuncturilor exterioare, suntem victimele propriei noastre ființe și mod de a fi. Gândește-te și cât de des promit oamenii că se schimbă și cât de rar reușesc să o facă. De exemplu, ce experiență de viață te-ar putea determina să te lași de fumat?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ah, care va să zică Aldus n-are nicio vina, fiind pur si simplu precondiționat genetic să fie … cum e. Inexorabil, fără scăpare si fără nădejde. Si eu care-mi făcusem speranțe c-ar fi fiind măcar parțial recuperabil… nu așa gargaragiu incurabil.
P.S. Aldus, dacă ai reuși să depășești defectul genetic care te forțează să te limitezi la luarea add litteram (mot-a-mot si terre a terre) a textelor, mesajelor si personajelor care rostesc replicile, ai putea înțelege mai exact ce în ce constă „plăcerea” Adorei față cu „defazarea” (unul dintre multele cuvinte pe care le folosești așa, după ureche, fără să le cunoști sensul). De asemenea ai putea înțelege că ideea despre individ, ca rezultat al propriei istorii personale, se referă (sau se poate referi bine-merci) si la bagajul său genetic, parte integrantă a istoriei sale în univers. Nu spun că înțelegerea unor lucruri simple ar putea fi benefică pentru tine, pentru că ai pierde astfel singurele pretexte de a deschide gura si de a spune si tu ceva. Si atunci cum te-ai mai lua în seamă? Așa însă uite ce temă (total off topic) ai adus in discuție: problema falsa a preeminenței oului față de găină si a fondului genetic față influențele mediului (…) Ca de obicei felul în care te ei în serios este de un comic colosal așa încât nu mă pot abține să nu-ti stimulez ambiția cu un imbold banal, într-un comentariu la obiect pe textul tau. Mai știi, poate oferi încă un scheci nostim cu ilustrări din puțul gândirii aldusiene.
ApreciazăApreciază
Vezi că ai scris „Goe” greșit.
M-am gândit la asta, dar nu rezultă clar din cum a formulat. Dacă a inclus și bagajul genetic în istoria personală, ne va spune ea. Caz în care precizările mele pe tema asta nu aduc nimic în plus, dar sunt în continuare corecte.
Te invit să dezvolți ideea asta într-un articol pe pagina aia a ta de îi zici blog. 🙂
ApreciazăApreciază
replici, deci exiști. Cam firavă ontologia aldusiană.
P.S. Ai dreptate, Aldus este un „goe greșit”.
ApreciazăApreciază
Te contrazic. Dacă Hitler ar fi intrat la facultate, ar fi fost pictor și l-ar fi ascultat pe Wagner în liniște.
ApreciazăApreciază
Sau ar fi devenit un strateg mai bun (și războiul ar fi durat mai mult).
ApreciazăApreciază
Cică în infern se ascultă Paganini. 🙂
ApreciazăApreciază
E plină lumea de hitleri ratați din cauză că n-au avut condiții propice… Aldus ar putea fi unul dintre aceștia. Are ceva potential.
Adolful acela (exact acela) dacă s-ar fi născut in timpurile noaste, in California de exemplu, ar fi fost de nerecunoscut. Faptul că Aldus a apucat o „idee” in gură căreia n-o să-i dea drumul cu niciun chip nu schimbă realitatea, care cică sub aspect științific (si nu numai) ar fi fiind una si aceeași si nu mai multe.
ApreciazăApreciază
Așa, și? Asta nu contrazice ce spuneam. Căci sub aspectul personalității și tendințelor profunde, nu-i nicio diferență între un Hitler „de succes” și unul ratat. „Succesul” sau „ratarea” definesc doar efectul lor asupra lumii, nu și efectul lumii asupra lor.
Și ia-o mai ușor cu comparațiile dintre Hitler și mine.
ApreciazăApreciază
Dar de ce? N-am voie să-l ofensez pe Hitler?
Aldus, caraghiosul fără limite: Succesul sau ratarea definesc efectul ratatului asupra lumii nu al lumii asupra ratatului ??? Wow, logica aldusiana in plină splendoare… Aldus cazul tău particular si felul in care iți percepi ratarea (din postura de Hitler-ică) este irelevant in context. Este însă foarte frumos si demn felul in care îți asumi integral responsabilitatea pentru ratare, refuzând categoric să consideri că restul lumii ar fi avut vreo contribuție.
Îngustimea mintii tale se reflecta integral in felul in care-ti construiești de zor argumentele cu care încerci să dregi bosuiocul față cu prostiile pe care le debitezi practic neprovocat, sub titlul de discurs liber. Umorul este garant. Mai încearcă o dată Sam. 🙂
Aldosf, n-a zis nimeni că presiunea mediului social al altera predispozițiile genetice ale indivizilor. Nici măcar nu era vorba despre așa ceva. Ai adus hodoronc-tronc chestia asta in discuție inventând pretextul că te-ar fi contrazis cineva că să-ti dai prilej de vorbă. Felul in care se manifesta un individ depinde într-o manieră profundă si subtilă de rezultanta interacțiunilor dintre predispozițiile sale genetice si presiunea mediului social, ceea ce constituie, per total, istoria personală a insului, invocată de către amfitrioana si oferita tie, din dorința de a fi o gazda bună si amabilă, ca explicație a unicității inșilor si astfel a garanției existentei necesarelor deosebiri intre aceștia. Felul in care ai reușit să dezvolți din asta un conflict este un fapt eminamente hilar, care însă se află se pare în acord armonic deplin cu fondul tău genetic si cu educația pe care ai primit-o.
ApreciazăApreciază
Îmi pare rău că nu sunt destul de versat ca să-ți pot răspunde la insulte. Mă declar învins și ridicol, precum zici. O ratare fără doar și poate, din partea-mi. O să răspund însă la chestiile inteligibile (pentru mine) din ce-ai scris.
Felul în care se manifestă un individ este adeseori irelevant sau insuficient pentru ca noi să-l putem defini pe individul respectiv, tocmai din cauza presiunii exercitate de mediul social asupra lui. Altfel spus, nu poți să definești un om (decât parțial și superficial) raportându-te la felul în care se manifestă atunci când asupra lui se exercită presiuni. De asta și din punct de vedere legal deciziile tale sunt considerate nule atunci când le iei altfel decât „singur și nesilit de nineni”, adică în urma unor presini.
Toți copiii sunt presați de părinți să meargă la școală, dar nu toți învață. Toți adulții se trezesc dimineața în virtutea necesității de a merge la lucru, dar nu toți sunt matinali. Dacă vrei să vezi cum este un om cu adevărat, nu mai pune nicio presiune asupra lui. Dacă se trezește în continuare la 7 dimineața deși nu mai are de mers nicăieri, atunci este auto-disciplinat. Altfel, nu.
Există și situația în care presiunile scot la iveală adevărata ta natură. Du o mie de oameni civilizați, manierați, care se declară creștini practicanți, pe Titanic, și vezi câți dintre ei își mai oferă locul femeilor și copiilor și câți se calcă în picioare să ajungă primii în bărcile de salvare atunci când situația devine critică.
Uite, de exemplu, dacă cineva ar dori să-l definească pe domnul Goe, ar constata că acesta continuă să-și insulte partenerii de comentarii chiar și atunci când aceștia nu-i răspund în același ton (neplăcându-le muzica pe care dânsul o generează) și fără ca asupra lui să se exercite vreo presiune de undeva. Ori, de aici putem deduce că, într-adevăr, există o largă paletă de trăsături care-i fac pe oameni diferiți unul de celălalt. Dar asta nu pe baza unor presiuni exterioare, ci mai ales ca manifestare a naturii lor proprii, interioare.
ApreciazăApreciază
@Aldus – Se întâmplă lucruri bizare in privința „insultării” tale. Eu unul nu te insult dar daca tu te simți insultat si totuși folosești acest prilej ca pretext pentru a continua să debitezi cu aplomb platitudini înseamnă că de fapt te insulți singur. Iti urez mult succes. Te pomenești că te-ai supărat pentru că am zis că ti-ai ratat vocația hitleriană.
„Toți copiii sunt presați de părinți să meargă la școală, dar nu toți învață.” – Nu era nevoie să spui asta. Se vede cu ochiul liber. 🙂 (te rog sa explici diferența dintre liber si ocupat precum si diferența dintre liber si prizonier).
P.S. Ti-am tot zis că ai interpretezi mecanic, ad litteram, si că generatorul tău de cuvinte aleatorii se declanșează prin reflex pavlovian, după cum iți sună tie in auz vreo expresie. Vorbitul după ureche. In cazul tău e grav, pentru că nu știi cuvintele, nu știi melodia, dar ții să cânți. Măi Aldus (utopicus) fii atent că n-ai cum să eliberezi omul de presiune (:) ) pentru că omul trăiește pe Pământ, si Pământul are atmosferă. Si atmosfera are presiune. Mă rog unii oameni sunt căzuți din Lună, unde nu exista nici (o)presiune socială. Mi se pare mie c-ai confundat presiunea cu opresiunea. Si zici că părinții te-au trimis totuși la scoală. Dar tu, „băiat” deștept, n-ai lăsat școala să-ti altereze „genetica”. Bravo.
ApreciazăApreciază
Măi Aldus măi, nu se zice așa cum ai zis tu (ca auto-parodie) ci așa: viața e complexă si are multe aspecte:
Oricum tu ești mult mai tare decât recuperatorii din film.
„Ce să comunici, când celălalt gândește ca tine?” – Wow!!! Esti, ca de obicei, monumental. Un izvor nesecat. Daca te vede Nae te baga-n filme. Pentru a putea comunica, de gândit oamenii trebuie să gândească in mod cât mai asemănător, logic, corect, articulat. Nu felul de a gândi trebuie să fie liantul sau stimulentul comunicării ci conținutul mesajelor, care se găsesc, slava Domnului, de la sine, într-o diversitate infinită. Nu știu dacă felul in care mimezi tu vorbirea si gândirea (prin reflex pavlovian) te fac să te simți singur sau dimpotrivă, dar in mod categoric ai unicitatea ta aparte in cadrul categoriei pantomimi fără frontiere.
ApreciazăApreciază
@Arca lui Goe
Aparent, faci o confuzie între „asemănător” și „logic, corect, articulat”. Uite unde ajungi dacă iei în râs complexitatea realității! „Asemănător” poate însemna multe lucruri, în funcție de context. Tu iei aici un caz particular, al modului în care se desfășoară procesul gândirii. Nu la el m-am referit.
Poți să ai doi oameni care gândesc logic și articulat dar au perspective net diferite asupra vieții. Atunci, ei nu mai gândesc la fel (sau asemănător). Nu în sensul că nu ar fi amândoi coerenți, căci am stabilit deja că sunt, ci în sensul că punctele lor de vedere diferă sau uneori sunt chiar diametral opuse.
Din punct de vedere obiectiv, științific, matematic, fizic etc, realitatea exterioară, oricât de diversă ar fi, e una singură și aceeași. Științific vorbind, un măr e un măr, indiferent de cine-l privește. Dar modul în care vedem noi această realitate diferă de la individ la individ, iar aceste diferențe sunt cele care creează cadrul sau contextul necesar interacțiunii și comunicării dintre noi.
Imaginează-ți o lume de clone care simt și gândesc la fel (de exemplu, văzând același obiect sau trecând prin aceeași experiență exterioară le vin exact aceleași gânduri și idei), cam cum ni le prezintă unii autori de SF. Dacă societatea ar fi compusă exclusiv din astfel de clone ce au toate la bază același model, atunci, oricât de diversă ar fi realitatea exterioară, viața ar fi un plictis nesfârșit.
ApreciazăApreciază
Aldus văd că faci eforturi să-ti ameliorezi coerența discursului si să mimezi mai bine convergența între ceea ce ai vrea să spui si ceea ce-ti iese de fapt. Deocamdată efortul este la nivel cosmetic, dar mai știi, poate fi un început. Pasul următor ar fi să renunți la a mai enunța banalități si platitudini cu aerul c-ai furniza lucruri importante, clarificări sau (vai) adevăruri fundamentale… gen:
„Din punct de vedere obiectiv, științific, matematic, fizic etc (etc, wow, te rog dezvoltă), realitatea exterioară, oricât de diversă ar fi, e una singură și aceeași. Științific vorbind, un măr e un măr, indiferent de cine-l privește. Dar modul în care vedem noi această realitate diferă de la individ la individ, iar aceste diferențe sunt cele care creează cadrul sau contextul necesar interacțiunii și comunicării dintre noi.”
Mă întreb ce șanse ar fi să realizezi câtă hilaritate si superficialitate denotă genul ăsta de firoscoșenii gratuite, pe post de „argumente convingătoare si irefutabile”. Dar oare cât ti-ar lua să pricepi si să nu mai pretinzi că palavragelile si hârjoanele ludice, în genul celei pe care o practicăm noi doi acuma, ar însemna preponderent vreo „comunicare”? Ai deficit de comunicare? Fii atent cum poți rezolva: Uita-te la un măr când ești satul si ai chef de pictat natură moartă si uita-te apoi la măr cand ești mort de foame si n-ai altceva în casă (musai in ordinea asta). Perspectivele diferite din care cei doi indivizi (Aldus Unu si Aldus Doi) văd mărul cu pricina oferă un potențial fabulos de comunicare, interioară (dacă ai ținere de minte si prezență de spirit atemporală), care va amorsa un dialog, o comunicare si-o comuniune tu cu tine ceva de speriat, gen Wilhelm Tell combinat genetic cu Adam (mai ceva decât in cazul conversației dintre Issac si Newton pe tema mărului)…
P.S. Văd că ai devenit adept al științificității lumii, tu care era mare fan (sau fun, cum s-o zice) al preeminentei metafizice de sorginte orientală. Cum se mai schimbă oamenii! In special damele frivole.
ApreciazăApreciază
Mai corect spus, tu ești singurul care mă citești într-o cheie greșită și înțelegi total anapoda ce scriu, iar eu încercam să-ți explic băbește unde citești greșit. Chestie care nu presupune niciun efort din partea mea, ci doar bunăvoință.
Unde am pretins așa ceva?
Și un lol la adresa modului în care califici interacțiunea dintre noi.
Totul este metafizică, dragul meu. Inclusiv știința.
ApreciazăApreciază
@Aldus – Super… Așadar n-am sperat in zadar. Am reușit sa relansez producția de perle aldusiene. Nici n-a fost greu. I-auzi una: „Totul este metafizică, dragul meu. Inclusiv știința.„… Genială. Numai tie-ti putea da prin cap așa ceva. Care va să zică că fizica e meta-fizică… Ttt. E ca si cum ai spune că Aldus este mai prost decât Aldus. Nu mai pun la socoteală sentimentul inefabil in fata constatării că sunt apelat cu formula „dragul meu”. Indescriptibilă senzația avută când ridici husa de pe colivie si dinăuntru papagalul pseudo-vorbitor iți zice „Dragul meu”. Sublim. Înălțător.
Unde ai pretins așa ceva??? Ei bravos! In toate comentariile in care pomenești despre comunicare si comuniune. 🙂
Dragul meu, ești citit într-o cheie greșită? Vai! Nu te amăgi. Nu-i nimic de citit in nicio cheie. Esti un mic generator aleatoriu de vorbe, un personaj banal, plat, superficial, ușor de înțeles, nimic de descifrat. Esti ca un copil naiv căzut din lună ieri care explică cu zel, cu drag si spor, ce-a înțeles de ieri si până azi celor pe care-i presupune căzuți din lună azi. Faptul că insist nu pe ce-ai vrea tu să spui, ci ce pe ce-ti iese de fapt (ca urmare a relațiilor foarte aproximative pe care le ai cu sensul cuvintelor, cu logica, cu semantica si mai ales cu common-sens-ul), este o favoare pe care ti-o fac (…). In plus cvasi-sensurile rezultate întâmplător it pre/textele tale sunt cumva mai nostime decât ceea ce-ti imaginezi tu c-ai spune (altminteri numai lucruri deștepte si cu miez).
ApreciazăApreciază
Faptul că n-ai mai auzit-o până acum (deși ți-am mai spus-o de câteva ori chiar la tine pe blog, dar ai uitat) ține atât de propria ta ignoranță, cât și de cantonarea ta într-un mod de lectură pe care cel mai adesea îl numești „add litteram, mot-a-mot si terre a terre” și mi-l impuți mie.
Sigur că totul este metafizică. După cum (pentru un artist) totul este poezie, inclusiv matematica. După cum pentru un fotograf totul este lumină.
Iată, matematica și poezia: două domenii atât de diferite între ele! Și, după cum remarca un celebru matematician român decedat de câțiva ani, atât de asemănătoare, ambele operând cu simboluri și abstracții.
Știința, sau mai precis legile pe care le studiază ea, sunt un caz particular al metafizicii, la fel cum fizica newtoniană este un caz particular al relativității. Tot ceea ce studiază, a studiat și va studia vreodată știința e cuprins integral în cuvântul „imanență”.
Și iată, în același timp, totul este filosofie.
Totul este ce vrei tu.
Este însă, după cum se observă, de comentat pe post de răspuns, și încă în extenso. Din pură curiozitate: realizezi des dizertații lungi în replică la nimic, sau eu sunt excepția și slăbiciunea ta? 🙂
De fapt, tu te hrănești cu disputele de tipul ăsta, în care, insultându-i pe alții, te auto-validezi. De asta tot apare tema validării în retorica ta. Te asta după ce n-am mai comentat pe blogul tău (și n-am revenit nici atunci când ai început să mă menționezei în articole și comentarii), ai găsit de cuviință să reiei disputele pe care le aveai cu mine în paginile blogului de față. Că aici comentez mai pe larg. Dispute, adică în mare parte înjurături din partea ta.
Ești obositor și insipid. În plus, cred că e ușor patologică tendința asta a ta de a împroșca cu mizerii și cred că ți-a creat o formă de dependență. Dar dacă asta e realitatea ta, ce pot să-ți spun? Scaldă-te mai departe în ea.
Pe ce-mi iese atunci când literele textului meu ajung să fie decodificate de creierul tău. Asta ca să fie enunțul complet și corect.
ApreciazăApreciază
Aldus – în faptul că găsești insultător gestul meu de a-ti comenta comentariile, mai atent decât o fac alții, la obiect, pe text, văzând aici înjurături (???), e un semn bun. Înseamnă că începi să sesizezi handicapul textelor pe care le propui cu elan, si ti se pare nefirească tratarea nediferențiata a celor cu handicap. Vrei public, vrei să te dai in stambă, să fi firoscos, dar vrei tratament blajin si diferențiat. Ti se cuvine. Haide Aldus, fii rezonabil. Nu-ti mai irosii timpul să inventezi insulte, injurii, ofense, înjurături, in faptul că ti se acorda atenție si ești băgat in seamă, pe text, ci dedică-te integral producției de perle aldusiene care dau culoare pe culoarele din subsolul blogurilor.
/// Da, realizez des dizertații lungi despre nimic. E o pasiune a mea. Nu ești excepția, ceea ce nu înseamnă că n-as avea si o slăbiciune pentru hazul tău nebun. Birlic, nu alta. Căci eu am ținut si țiu la umor…
ApreciazăApreciază
Ah, care va să zică că totul e metafizică… dar numai pentru metafizician. Asa da, mai vii de-acasă. Bată-te să te bată că hâtru mai ești. Totul e poezie. Totul e filozofie. Ah. Totul e ce vrei tu. Adică eu. Sublim. Iată realitatea in care ne scăldam hârjonindu-ne pre noi. Aldus meta-fizicus, poetul si toate celelalte… pentru un fotograf totul este lumină… Artă nu alta. Ttt, si pentru foton nu? Dar pentru Iosif care înveșmântează totul in lumină lină si divină?… Da, da, știu tu de foton si de Iosif n-ai zis nimica. De aceea de si întreb. Ca să-ti dau prilejul de a oferi o explicație băbească. Gen in care ești expert.
ApreciazăApreciază
@Goe
Nu gestul de a-mi comenta comentariile este insultător – de unde ai scos-o pe asta? Ești liber să le comentezi cât dorești. Modul în care o faci, însă, lasă mult de dorit.
Nu-ți mai irosi* timpul. Măcar înjură corect, dacă tot o faci.
Iosif vede totul în culorile lui și comentează ca atare. La fel cum tu vezi totul în culorile tale și o dai în bară ca atare. Același lucru doar că la niveluri diferite și cu observația că adeseori el e mult mai intuitiv decât tine.
ApreciazăApreciază
Alddus – Imi pare teribil de rău că felul in care iți comentez capodoperele lasă de dorit. Bine că ai dorințe (din astea). Înțeleg acuma de unde vine insulta, de la „i”-ul in exces din irosiri, si din alte greșale comise. Ai găsit portița către maidan. Esti scăpat. Toti facem greșale, deci vina e colectivă. Aldus n-are nicio vină pentru prostioarele abundente pe care le debitează cu elan, iar alții (cu greșeli) n-au dreptul să-i taxeze sublima, naiva, sfânta-i naivitate, că fiindcă omul e fragil si necesită privilegii. Altminteri verdict insultă.
Oh, nici nu îndrăznesc sa ma compar cu Iosif la capitolul intuiție feminina. Partea proastă e că nici tu. 🙂
ApreciazăApreciază
P.S. Aldus ador explicațiile băbești pe care le oferi fără efort in semn de bunăvoință. Denotă mărinimie. Multumesc. Le voi aștepta întotdeauna cu mare nerăbdare. 🙂
ApreciazăApreciază
Aldus confunzi premisele cu perspectivele si rezultatele gândirii (diferite din cauza premiselor) cu gândirea. Rezultatul este catastrofal: aporie.
ApreciazăApreciază
Iar tu confunzi discursul liber cu limbajul tehnic, de manual.
ApreciazăApreciază
Discurs liber? Ah, așa se cheamă felul in care cedezi tu ispitei de a imita vorbitul si chiar gânditul? Vai, dar n-am știut. Liber de sens. 🙂
Aldus, contribuția ta la diversitate este remarcabilă. Dacă Iosif & Sperling sunt demnii reprezentați ai zgomotului in formă fixă, tu ești, odată cu dispariția OR, unicul reprezentant si de seamă al zgomotului cu formă variabilă. Chiar fără formă, am putea spune. Esti de-a dreptul fenomenală. Dă-i-naite.
ApreciazăApreciază
Și uite cum, mai nou, începi să fii cam singurul cu comentarii offtopic de pe blogul ăsta.
ApreciazăApreciază
Ah, s-a prins Aldus, că comentând platitudinile aldusiene am „alunecat” si eu in off topie.
Cum adică singurul? Tu nu contezi? Deloc?
P.S. Nu te neliniști. Pe acest blog se practică comentariile off topic, sunt admise, tolerate si încurajate. Altminteri cum crezi că ai putea comenta?
ApreciazăApreciază
Lame.
ApreciazăApreciază
Bame.
ApreciazăApreciază
O proză scurtă la fel de glorioasă ar putea apărea din neant în momentul în care ai decide să observi mai în detaliu (nu doar ca acum, la nivel de ironie ultra-subtilă, adică fină), deosebirile colosale dintre „sentimentele la fel”, avute de doi subiecții, aflați aparent în fața aceleași crude (i)realității. Dacă cei doi părtași, complici ca spectatori, aparent (doar) ai aceluiași spectacol ar fi luați la bani mărunți, s-ar constatat „cu surpriză” cât de diferite sunt „sentimentele lor la fel”, dincolo de insignifiantul fond comun, hiperbolizat literar în proza de față.
Dacă am înțeles eu bine, intenția autorului era să emoționeze publicul punând accentul nu pe faptul că eroinele din proză au sentimente (față cu frumusețea incontestabilă a lumii) si pe convergență acestor sentimente. Avem impresia că dacă sentimentele si senzațiile noastre sunt împărtășite si de alții, asta echivalează cu o validare, făcându-le să fie mai consistente si mai justificate, adică că nu ne-am extaziat așa din nimic, dintr-un exces imaginar de sensibilitate, ci că da domnule, e ceva acolo de vreme ce uite si alții simt la fel. Suntem ființe (exagerat de) sociale care avem nevoie de confirmări perpetue din partea semenilor, vorba ceea „imediat in permanență”, iar când confirmările si aprobarea sosesc acestea funcționează ca amplificator si catalizator de sentiment. Nu întâmplător bucuria golului (de pe terenul de fotbal) se simte mult mai intens când ești în tribune, la galerie, printre mii de microbiști, decât când urmărești meciul singur, in fata televizorului (dat pe mute, că ești si în conferință la serviciu).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai scris tu ceva despre „singur pe lume”. Apropos, emoția mea din „Singur pe lume” se numea Suflețel. Din perspectiva emoțiilor suntem complet singuri pe lume, pentru că nu putem simți la fel. Lasă că unii sunt complet nesimțitori, incapabili de vreo emoție (oameni foarte eficienți altfel).
ApreciazăApreciază
Probabil ca unicitatea emoțiilor (si ca atare singurătatea noastră pe lume), își are rădăcina in faptul că întotdeauna realitatea observată este contaminată cu propria ființă, observatorul ne putând contempla universul pur si simplu, ci o imagine a acestuia care-l cuprinde integral si pe el, observator, ca parte de baza a universului. Practic fiecare se vede preponderent pe sine când se uită la univers, ceea ce face ca din start sursa emoțiilor să nu fie aceeași. Peste asta se adaugă faptul că fiecare are felul lui de a observa, de a interpreta si de a se emoționa, ceea ce adâncește unicitatea si singurătatea fiecăruia încă si mai mult. Impresia că am avea un fond comun de emoții creează adesea tot felul de confuzii drăguțe si profitabile (precum dragostea, ca sa dau numai un exemplu, care cică ar tine maximum 3 ani). Cam cu asta ne ocupam, cu țeserea de iluzii plauzibile, credibile, compatibile cu criteriile de acceptare ale altora in încercarea de a fi mereu de partea ficțiunilor cu cei mai multi si mai valoroși adepți. Ceea ce ne tine mereu ocupați, o viată întreagă. Când în fine ajungem să nu ne mai pese deloc ce cred alții, de obicei murim. De plictiseală, probabil. Tu ce crezi?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Într-un cuplu foarte longeviv, el se prăpădește pe la 95 de ani, la spital. Copiii și nepoții pregătesc cele necesare pentru înmormântare și se sfătuiesc cum și în ce fel să o anunțe pe proaspăta văduvă, care încă nu aflase că e văduvă. O anunță cu delicatețe (bunico, a murit bunicul, Dumnezeu să-l ierte) și bătrâna se interesează de înmormântare. Sigur, zic nepoții, mâine e înmormântarea, mergem cu toții, zic nepoții. Iar bătrâna, destul de nefericită, a întrebat: „și mie cine îmi dă să mănânc mâine?”
Imediat după naștere și imediat înainte de moarte, lucrurile devin foarte simple și obscen de asemănătoare: digestie, respirație, excreție, tapotaj pe spate și mult somn.
ApreciazăApreciază
‘Neata buna…dragi mioritici simpatici…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oo, daa!
ApreciazăApreciază
„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.
Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’
Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-ai făcut dimineața frumoasă! Bob Dylan face parte din visul meu de drumeție.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dar si tu ești spectaculoasă. Pe bune. 🙂
ApreciazăApreciază
Ne bucura sentimentele d-voastra matinale ! Si (999)Noua unA ne plac calatoriile prin spatiile, dimensiunile si frecventele emise de emisarii anglo-americani, de prin anii ’60 – ’80, pe toate lungimile de unda ale valurilor trecute peste planeta pamânt… Therra.
ApreciazăApreciat de 2 persoane