Proza scurta

Laudă mediocrității

Prin școala primară, învățătoarea m-a ales să particip la un concurs de recitare de poezie. Concursul era organizat cam din scurt, de pe o zi pe alta, în sala de festivități a școlii, care era și sală de sport, după caz și nevoi. Am primit poezia de trei strofe pe un bilețel de hârtie și m-am apucat să o memorez. Concursul nu era de orice fel de poezie, ci de un anume fel, și anume patriotică. Nu îmi amintesc autorul poeziei mele, „poetul”, deși ar fi meritat, pentru că a putut să scrie acea monstruozitate rimată, ridicolă și exagerat de pupincuristă. Eu, recitatoarea, eram stânjenită s-o citesc și, cu atât mai mult s-o recit cu voce tare în public, deși aveam doar nouă ani. Nu e de mirare că am învățat-o greu, iar ultima strofă mi-a fost aproape impracticabilă, acolo unde adorația pentru marele ales se împletea cu frumusețea furnalelor și cu dorința mea de a lucra într-o topitorie. Am repetat-o până am adormit, cu speranța că mi se va sedimenta într-un sertar al memoriei, numai bine să o recit cu înflăcărare a doua zi, la concursul de poezie patriotică. Nu a fost chiar așa: ultima strofă dispăruse cu totul din minte, cu furnale și topitorii cu tot, și eu, pe podium, schimbam fețe-fețe și emiteam un sunet continuu „ăăăăă”. Nu m-a ajutat deloc și strofa buclucașă a rămas pe la rebuturi sau prin pivnițele minții mele. Astfel, am fost nevoită să scot cămașa pe undeva și, cu emfază și mult patos, cu silabe lungite patriotic cât pentru o strofă întreagă, am spus cuvintele glorioase, potrivite pentru orice final de poezie patriotică: partidul, Ceaușescu, România! Treaba pica fix ca nuca-n perete, dar nu era important, pentru că toată poezia era o mare nucă-n perete. Micul meu artificiu m-a propulsat spre prima mențiune și am primit o diplomă scrisă cu pixul și, adevăratul premiu, o brioșă mare, neagră, ceva ce Parisul poate că mai văzuse, dar Bucureștiul – ba. Toți recitatorii au primit câte o minune de-asta și nici unul nu îndrăznea să muște din ea. M-am întors în clasă cu diploma în mâna stângă și cu brioșa în mâna dominantă, atentă să n-o scap pe jos. Învățătoarea m-a întrebat ce-am făcut și eu i-am spus că am luat premiu și diplomă. M-a felicitat și eu m-am dus în banca mea cu 36-38 de perechi de ochi lipiți de brioșă. După un timp în care am admirat-o pe toate părțile, am mirosit-o și am strâns-o între degete să-i simt textura, am început să mănânc din ea. Era bună tare și eu o mâncam încet; aș fi vrut să nu se termine niciodată. Copiii mă priveau cu jind (nu pe mine, ci prăjitura) și considerau, de bună seamă, că am recitat ca o actriță consacrată, odată ce primisem în dar acea minune. Nu am spus nimănui că prestația mea a fost submediocră și am trecut sub tăcere că premiul a fost unul de consolare. Fără contextul aferent, premiul meu a fost considerat extraordinar, pentru o prestație extraordinară.

Modelul mediocrității premiate a devenit între timp o normă și este întâlnit la toate nivelurile, confortabil pentru individ și confortabil pentru societate, care-și dorește oameni cuminți, fără idei și fără inițiative.

Aveam doar nouă ani și am știut, încă de atunci, că mediocritatea are toate șansele din lume dacă gândești în tăcere, nu faci valuri și nu agiți spiritele, ci faci doar un joc pe care ceilalți îl așteaptă de la tine. Ar fi potrivit să spun că mediocritatea lasă în urmă un gust rău, de minciună și incapacitate. Adevărul este însă că mediocritatea poate avea gust de brioșă neagră, mare și dulce.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:,

8 răspunsuri »

  1. Aveam doar nouă ani și am știut, încă de atunci, că mediocritatea are toate șansele din lume dacă gândești în tăcere, nu faci valuri și nu agiți spiritele, ci faci doar un joc pe care ceilalți îl așteaptă de la tine.” – Așadar povestea e veche. 🙂 (Bine că se aplică doar la prestarea de moderație, nu si la „munca” de re/creație artistică… dar să ai si tu grijă la ispite!)

    Apreciază

  2. … Eu, totuși, stau să mă întreb: nu cumva diploma aceea era chiar o apreciere? Pentru întorsătura din final (ceea ce azi s-ar numi apreciere pentru improvizație, și știm că mulți n-o fac). Încă nu-mi dau seama, dar n-am fost acolo, ca să simt cum au stat lucrurile 🙂
    Orișicît, excelentă amintire și o concluzie veritabilă.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s