Proza scurta

Fluturi

Îi trebuia o oră de somn zdravăn, nederanjat de vise, într-un pat adevărat. De două săptămâni nu se dezlipise de patul bolnavului, așezată pe un scaun, cu mâna în mâna lui. Dacă el era liniștit și nu vedea fluturele uriaș care-i dădea târcoale în răstimpuri, îi asculta respirația greoaie, îi schimba compresa rece de pe frunte și se gândea. Se gândea la viața frumoasă pe care a avut-o cu omul ei, la cât de mult s-au iubit și la bătrânețea pe care ar fi putut s-o aibă împreună. El ar fi trezit-o cu mirosul cafelei proaspăt râșnite și cu un sărut pe obraz. I-ar fi pus un biscuit pe farfurioară, lângă ceașca de cafea și i-ar fi zâmbit cu onestitatea aia a lui, pentru care îl iubea atâta. Ar fi făcut planuri pentru toată ziua și ar fi bârfit-o pe cumnată-sa, oaia neagră a familiei. Ar fi regretat împreună că nu au avut copii și s-ar fi mângâiat unul pe altul. Ar fi putut să fie așa dacă boala nu s-ar fi strecurat tăcută în corpul lui, afectând organ după organ, apoi oasele și creierul. Doctorii i-au zis că tratamentul l-ar omorî mai repede decât boala și că tot ce poate face ea e să-i fie alături și să-i vegheze sfârșitul. Cu inima sfâșiată de chin, ea îi spunea povești frumoase și, mai ales, povestea lor, unică și miraculoasă, pentru că, nu-i așa, căsnicie bună ca a lor nu se întâlnește prea des. El părea că o ascultă și o privea în ochi, în timp ce un gâlgâit asemănător apei care fierbe într-o oală pe foc răzbătea din pieptul ce se ridica în salturi chinuite. Gâlgâitul de apă fierbând pe foc sporea atunci când bolnavului i se arăta fluturele uriaș, un fel de înger al morții, pe care încerca să-l alunge cu mâna, printr-o mișcare slabă și ostenită. Îi spuseseră doctorii că bolnavul poate avea halucinații din cauza oxigenării proaste a creierului. Ea se prefăcea că alungă fluturele și pacientul părea că se liniștește puțin, la o vorbă cu părinții lui, oale și ulcele de mult. Ea plângea pe dinăuntru și începuse să-și consume doliul, jelindu-și pierderea care avea să vină în curând. Cu ochii deschiși, spunând povești frumoase, își imagina cum îi va închide ochii omului ei, cum îi va șterge fruntea rece și cum îl va săruta pe buzele albastre pentru ultima dată.

Inspirul devenise scurt și zgomotos, iar aerul ieșea din piept cu un horcăit prelung. Ea îl ținea de mână și îi spunea că îl iubește și că n-o să-l uite nicio clipă a vieții ei. Bolnavul, cu o sclipire lucidă în ochi (parcă i-a strâns și mâna?) i-a răspuns cu o urmă din zâmbetul lui onest că și el o iubește, că a fost marea și singura lui iubire…. Cristina… dragostea lui. A mai încercat să-și ridice mâna, poate pentru a izgoni vreun fluture supărător și gestul i s-a rupt la jumătate. Mâna i-a căzut albă pe cearceaf și un oftat încărcat de oboseală i-a ieșit pe gură. Murea, dezlegat de suferință și în liniștea lipsită de zgomotul apei care fierbe pe foc, se auzea încet, ca o șoaptă neverosimilă, „ce-ai spus? ce-ai spus?”…. Venise acel moment de care se temuse, în care ar trebui să-i sărute buzele vinete, să-i pupe mâinile și fruntea rece și să-i închidă ochii pentru vecie. O mânie nestăpânită i se urca în corp, urechile roșii îi țiuiau îngrozitor și mâna dreaptă scutura ferm mâna mortului. „Ce-ai spus, mai spune o dată, ce-ai spus?” Ar fi putut să plângă, să-și elibereze durerea încuiată în suflet și să-și scoată doliul la vedere. Ar fi putut, dar nu a făcut-o, pentru că pe ea nu o chema Cristina.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:

97 de răspunsuri »

  1. Titlul acestei superbe prezentari în proza al despartirii dintre un el si o ea, îmi aminteste de frumosul roman pe care l-am citit în urma cu câtiva ani, cu multa pasiune si implicare emotionala.
    Pacat ca aceste lepidoptere magnifice si sensibile, sunt pe cale de disparitie, cauza fiint de la început omul lacom si etern nemultumit, care în lantul trofic natural cu produse chimice si sintetice a intervenit.
    Poate „Cristina” se numea „Irina” iar „Fluturii” nu mor ciciodata, ci se metamorfozeaza în „Molly”me.
    Un weekend magic, minunat, în toate aspectele binecuvântat, draga Adole… !

    Apreciat de 3 persoane

      • Se poate sa nu fie ani traiti in minciuna, ci doar, la final, cand muribundului i se parea ca vorbeste si cu parintii lui, de mult dusi, sa i se adreseze si primei lui iubiri, Cristina. Fiindca oricat de importanta in viata este ultima iubire, cea alaturi de care imbatranesti, prima nu se uita niciodata, chiar daca omul matur in care s-a transformat adolescentul de odinioara nu seamana cu cel pe care l-ai iubit candva…

        Apreciat de 3 persoane

        • Sau chiar dacă motivul distrugerii acelei povești este real și nu ține doar de o perspectivă greșită. Adică: iubim 10 ani un om căruia îi pretindem să fie sincer cu noi, să fie fidel, să fie afectuos etc etc, și-i iese timp de 10 ani neîntrerupt, după care poate la un moment dat clachează, om fiind, ne rănește într-un fel sau altul, ne minte într-o direcție, mă rog, face o nefăcută, și tot ce avem tendința să ținem după aceea minte este că în acel moment ne-a mințit și ne-a trădat. O dată. Faptul că 10 ani a fost de nenumărate ori, clipă de clipă cel mai aproape de sufletul nostru uităm complet. Reducem toată relația cu el la acel unic moment final în care lucrurile n-au decurs atât de bine între noi și uităm complet, ștergem cu buretele acei 10 ani în care ne-a făcut fericiți în mod constant, în care ne-a fost fidel, în care a fost sincer, în care a fost iubitor. Acel singur moment în care n-a fost valorează pentru noi mai mult decât toți cei10 ani în care a fost la superlativ. Chiar dacă ulterior el regretă acel moment. Nu, este un nemernic, ne-a trădat sentimentele sau ne-a mințit! La gunoi cu el și cu relația.

          Apreciat de 2 persoane

  2. Se intampla si ce des se intampla asta pentru ca stam foarte prost cu cunoasterea de sine si astfel nu putem sta mai bine cu cunoasterea celui de langa noi si mai suntem si delusional, adica ne inchipuim lucruri despre relatie, lucruri care nu exista.
    Ca exemplu, o tipa frumoasa imi spune mereu ca sotul ei nu se uita la alte muieri. Eu il vad ca se uita la tot ce inseamna muiere. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

      • Fictiune dar nu atat de neverosimila incat sa nu poata sa fie si realitate. Una trista, desigur, cu iubiri paralele in care fluturii din stomac mint si pentru celalalt sunt mesagerii mortii.

        Apreciat de 2 persoane

          • Se zice ca unii pot iubi astfel, adica doi oameni deodata Eu cred ca in dragostea romantica intensiva, obsesiva si devoratoare nu poate fi loc de mai mult de doua persoane.
            Cand dragostea romantica, pasionala, devine una cuminte, cu sentimente asezate, caldute, cu atasament, cred ca atunci poate aparea o alta iubire, a doua, pentru ca trezeste sentimente si emotii de nou, de ceva necunoscut pe care dorim sa-l cunoastem, sa-l traim intr-un fel pe care nu l-am mai trait.

            Cred ca cel mai bine scrie despre asta traitorul de atat de multe si duble si triple iubiri, Paunescu:

            „Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
            Ca intre doua bestii,tacut si indecent,
            Si fara un adio si un advertisment,
            Si fara o urare de drum elementara.”🙂

            Apreciat de 2 persoane

          • De ce să nu fie posibile? Suntem programați să iubim o singură ființă de sex opus la un moment dat, sau cum? La fel cum relații de prietenie poți să ai mai multe, de ce n-ar fi posibil și iubiri paralele? De-a lungul vieții oricum ați iubit mai mulți bărbați. Oare dacă v-ați fi intersectat cu doi dintre ei (dintre fostele voastre iubiri) în aceeași perioadă de timp, dacă ei doi ar fi apărut în viața voastră simultan, ar fi fost imposibil sau de neconceput să vă îndrăgostiți de amândoi?

            N-ați avut astfel de situații nici când ați fost mai tinere? Nici măcar la trecerea dintre două relații? De exemplu: ai o relație cu X, care ți-e coleg de liceu sau de facultate, după care, la sfârșitul liceului sau facultății, vă despărțiți, el se mută într-un oraș și tu în altul și relația se încheie. Și în viața voastră apare altcineva, Y, cu care începeți o nouă relație. Dar cel puțin pentru o perioadă de timp nu ați continuat să aveți sentimente și pentru X? Toată iubirea și tot ce ați simțit pentru el a dispărut brusc de îndată ce v-ați despărțit de el? Cum așa?

            Am mai auzit chestia asta, că dragostea ideală este vezi-Doamne numai pentru o singură ființă și că este imposibil să iubești simultan două bărbați/două femei, sau aia nu-i iubire autentică. O prostie.

            Apreciat de 3 persoane

            • Aldus, sa nu uitam ca femeile si barbatii iubesc la fel dar totusi diferit. Zic asta pentru ca eu chiar cred ca suntem programati sa fim astfel, pentru echilibru.
              Dar sigur ca poti sa iubesti doua persoane deodata ( nu e chiar asa greu, trebuie doar sa-ti ingadui felul asta de iubire tie insuti!) insa asta nu sufera comparatie cu prietenia cu mai multe persoane. In prietenie intra un fel de sentimente, in dragoste altfel de sentimente.
              Si nu, nu e o prostie sa Nu iubesti doua persoane deodata, chiar daca suna plictisitor, e chiar idealul in sensul ca nu risti sa te risipesti, sa te ratacesti si sa provoci dezastre in jurul tau. 🙂
              Prefer sa o citesc pe frumoasa Anna Karenina in loc sa fiu in situatia ei. 🙂

              Apreciat de 2 persoane

              • Draga mea, iubirea pe care o dăruiești altora și care pleacă din inima ta nu se risipește niciodată. 🙂 Nu-i ca și când ai avea un rezervor finit cu iubire, pe care dacă o dăruiești și lui Costel nu-ți mai rămâne suficientă pentru Gigel, că era pe fund și s-a terminat. 😀

                Și nu-i un singur/anumit fel de iubire – pe care trebuie să ți-o îngădui. Fiecare iubire e diferită. Pe Gigel îl iubești într-un fel, pe Costel în alt fel. Fiecare relație de iubire e unică și distinctă de toate celelalte avute. Iar iubirea pentru Gigel e alimentată chiar de prezența lui Gigel, în timp ce iubirea pentru Costel e alimentată chiar de prezența lui Costel (fizică sau în mintea și inima ta). Așa că iubirea nu se poate risipi când o simți pentru mai multe ființe, ci dimpotrivă, se poate aduna, în sensul dacă tu îl iubești pe Gigel și apoi apare Costel, care te face să simți iubire și pentru el, atunci iubirii pe care o aveai înainte pentru Gigel (și care era alimentată chiar de ființa lui Gigel) i se adaugă iubirea nouă pentru Costel (și care e alimentată chiar de Costel) și astfel tu ești îmbogățită cu noi nuanțe și trăiri euforice. 🙂

                Dar spune-i asta soțului tău, să vezi ce părere are! 😆

                Nu am zis c-ar fi o prostie să nu iubești două persoane deodată. Sunt mulți oameni care nu iubesc decât pe o singură ființă de sex opus. Nu-i nimic rău în asta. Am numit prostie teza conform căreia este imposibil să iubești două persoane deodată.

                Apreciat de 3 persoane

                • „Iubeşti – când ulciorul de-aramă
                  se umple pe rând, de la sine
                  aproape, de flori şi de toamnă,
                  de foc, de-anotimpul din vine.

                  Iubeşti – când suavă icoana
                  ce-ţi faci în durere prin veac
                  o ţii înrămată ca-n rana
                  străvechiului verde copac.

                  Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
                  vâltori, unde nu ajung sorii,
                  te-avânţi să culegi printre umbre
                  bălaiul surâs al comorii.

                  Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
                  că-n lume doar inima este,
                  că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
                  nu moartea, ci altă poveste.

                  Iubeşti – când întreaga făptură,
                  cu schimbul, odihnă, furtună
                  îţi este-n aceeaşi măsură
                  şi lavă pătrunsă de lună.”

                  Sigur ca iubirea e limitata, altfel nu s-ar sinucide unii cand se sfarseste o iubire. Sigur ca exista si celalalt fel de iubire, in care au loc mai multi (Costel, Gigel) dar personal nu stiu daca as numi-o iubire, cred ca i-as spune altfel.. 😅

                  Apreciat de 2 persoane

                  • Două. Prima dată la liceu, când îmi plăcea o colegă de clasă, pentru ca apoi să mă îndrăgostesc de o fată senzuală pe care o știam din copilărie și care a venit să-i dau ore pentru bac. Cu ambele a fost reciproc, adică și ele au fost îndrăgostite de mine. Iar apoi, mai târziu, cu altă ocazie, tot două. Sigur că, dacă vrei să zicem o familie sau pe cineva alături de care să-ți petreci restul vieții, cel mai probabil va trebui să alegi pe una dintre ele, afară de cazul în care vă decideți toți să fiți poliamoroși. 😀 Dar este perfect posibil să iubești mai multe ființe simultan. Și este posibil ca, atunci când îl alegi de exemplu pe X, să ai totuși sentimente și pentru (încă un) Y. Să îți placă sau chiar să fii îndrăgostită de doi bărbați, chiar dacă ești nevoită să-l alegi pe unul dintre ei (sau poate numai unul te iubește și el pe tine). Nu văd ce vi se pare așa de greu de conceput. N-am zis că-i musai să fie menaje a trois. 🙂

                    Apreciat de 1 persoană

                  • Nu poți să-ți răspund teoretic, adică să contabilizez care e numărul maxim de fete pe care le-aș putea iubi simultan. 🙂 Dar practic, poți să îți spun că e perfect posibil să iubești două. 🙂

                    Apreciază

                • Stai sa vezi când apare și Fănel…

                  (Scuze, am citit schimbul de replici soptite in amurg și nu m-am putut abține….sunteti savurosi!)

                  Apreciază

                  • Miniaturi, suntem gand la gand, eu citindu-l pe Aldus chiar am inceput sa ma gandesc cum ar fi si cu un Georgel in ecuatia asta complicata a iubirii prezentata de el. Multumesc pentru compliment si sa nu te scuzi, e chiar dezirabil sa scriem si sa ne scriem despre una, alta, sa aflam si sa invatam mai multe unii de la altii.

                    Uite ce am mai aflat despre iubire, in functie de numarul de vieti traite impreuna:
                    -30 de vieti inseamna dragoste fulgeratoare la prima vedere
                    -25 de vieti=iubire mare
                    -20 de vieti=dragoste si prietenie
                    -15 vieti = dragoste si afectiune
                    .. si tot asa pana la:
                    -0 vieti=indiferenta 😅

                    Apreciat de 2 persoane

            • Eu personal eram ca lovită de leucă atunci când mă îndrăgosteam și nu mai putea exista nimic în afara lui. Cred că e o chestie de disponibilitate, ca în cazul fiziologic al mușchilor, când apare o stare refractară: odată stimulat, mușchiul nu mai ia în seamă alți stimuli, până nu-și termină povestea cu primul stimul. Nu e disponibil. Între bărbați și femei există mari diferențe, așa cum știi prea bine.

              Apreciat de 3 persoane

              • Adore, draguta explicatia stiintifica si haioasa. Nici eu nu-mi amintesc ca in indragostelile mele sa fi avut loc de mai mult de o persoana in ganduri si-n simtiri. Dragostea se imparte mereu la doi, cand se imparte la trei sau mai multi, nu mai e dragoste, zic eu starnind sigur si iar mirarea lui Aldus in legatura cu acest handicap..😅

                Apreciat de 1 persoană

                • @Amurg
                  Nici o femeie nu poate iubi mai multi barbati, însa, a fost odata un 0m, care a iubit si iubeste neconditionat, fara prejudecati, sacruficator. Un 0m Adevarat care S-a frânt în bucati oferind dragostea (AAAE) si viata vesnica, tuturor celor care o accepta liber si care o vor.

                  Apreciază

                  • Iosif, Dumnezeu ne-a facut din tarana si a suflat peste noi suflare sfanta si ne-a pus in Rai dar chemarea taranei a fost mai puternica si am cazut pe pamant, mai putin sacri si mai mult profani. De atunci traim incercand sa ajungem acolo de unde am cazut. Unii vom reusi, altii nu vom reusi.. 🙂

                    Apreciat de 1 persoană

                    • @Amurg
                      În geneza sta scris:
                      „…Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră;…”
                      Stii cui Ï Se adresa Dumnezeu ?…

                      Apreciază

                    • Iosif acum stiu:

                      „Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi-aceasta o au făcut purtându-se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”

                      Apreciat de 1 persoană

                  • Iosif – subtilul care se refera la Isus numindu-l 0m cu zero. Bravo I0sife.

                    Două cărți sunt de bază pe lumea asta, Biblia, care te învață să-ti iubești semenii, si Kama Sutra care te învăță cum.

                    Apreciază

                    • I0sife – pios fel de a spune că nu mai ai treabă cu sexul.

                      Mai nimerit era să fi rămas in pi…transcendental, cu o infinitate de zecimale la doamna G. decât să faci abuzuri inutile cu paranteze.

                      Apreciază

                    • I0sife – te-ai demontat singur si acuma te auto-amăgești închipuindu-ti că publicul nu te-a ghicit, c-ar mai exista măcar un martor care să se duca după fenta pocăitului amator… Optimismul tău este monumental. Totuși nerușinarea ta n-are nicio legătură cu faptul că ești analfabet, iar pretențiile tale mistice nu pot salva nici măcar aparentele, darămite pe tine. Faci zgomot ca să uiți că ești pierdut I0sife.

                      Apreciază

                    • @Goye, se pare ca te-ai îndragostit iremediabil de limbrici, si, în general de alti mici paraziti, la care îti raportezi neuronii odihniti. 🙂

                      Apreciază

                    • I0sife dacă tu ca limbric simți dragoste (ceea ce este foarte frumos si denotă nădejde) asta spune mai mult despre tine si in genere despre felul in care ar trebui percepute pledoariile tale cvasi-ecumenice.

                      Care va să zică că când îl bag în seama pe Iosif înseamnă că „îmi raportez (???!) neuronii odihniți la paraziți” – Wow, Greblea si-a depășita condiția si vorbește abitir. Că-si neglijează a abandon îndatoririle fata de AAAE-uțe e planul doi. Si limbricul si luptă… si dă-i… își promovează făptura in contra enemicilor… un extaz care-l scoate din sine. Simte dragostea plutind in aer. Limbricul dracului.

                      Apreciază

                    • Cică Alinuța se joacă cu Bulișor pe plajă, ajungâ să-și arate unul altuia puțele. Alinuța fuge repede la maică-sa:
                      – Mamă, mamă, eu de ce nu am ce are Bulișor între picioare?
                      – Răbdare, fiica mea, răbdare…

                      Altfel, nu înțeleg ce vrei să zici.

                      Apreciază

              • Ei, lasă că am cunoscut și fete care se sărutau cu 2-3 băieți pe zi. 🙂 Adică cred că ține și de niște particularități individuale, nu doar legate de sexul tare sau slab.

                Dar cărțile și filmele în care tema asta apare repetat? Ea îl iubește pe X, el pleacă în război și-l crede mort, după care se mărită cu Y, pe care sigur că totuși îl iubește (și pe el), dar X rămâne iubirea vieții lui, pentru ca apoi X să se întoarcă și s-o sfârșie în două. Toate sunt născute din simpla imaginație a autorilor, fără să aibă nimic real la bază, nici măcar intuiția unor drame reale? Sunt opere de pură ficțiune, la fel cum un scriitor de SF își imaginează o poveste fantastică? 🙂 Că eu nu cred.

                Apreciat de 1 persoană

  3. Poate ea era fluturele. El vorbea cu Cristina, și din când îi când îi apărea un fluture mare și negru, care îl ținea de mână și pe care se chinuia să-l alunge. Ce caută, dom’le, fluturele ăsta aici, la capul meu?

    Apreciat de 2 persoane

        • Adica publicul tinta e perfect pentru Aldus? 😅😅 Cred ca ti-ar place si tie Game of Thrones. Cred ca ti-ar place de Daenerys, de Cersei, de Melissandre.. Asta nu te-ar face neaparat publicul tinta al lui Aldus. 🙂

          Apreciază

          • Adică că filmele alea sunt bune pentru aldusi, in limita disponibilităților lor emoționale si intelectuale. Pomenindu-le cu nedisimulată încântare, ca fiind capodopere maximus, Aldus își etalează limitele o dată in plus. Una e să te uiți cu o oarecare satisfacție si plăcere la filme de consum si alta e sa le propui ca repere esențiale si ca capodopere artistice. Aldus ăsta este de o crasa superficialitate, dar in mintea si-n inima sa are pretenții de rigoare si profunzime estetică. Ceea a ce ii conferă un umor involuntar inegalabil care-l face captivant ca interlocutor de ocazie.

            Apreciază

              • O iau pe arătură! Vai! Aldus de fiecare dată când te simți încolțit sau pus la punct îți îngădui insolența de a furniza obrăznicii din astea de cățeluș. E mica ta strategie diversionistă in încercarea de a muta centrul atenției către alt gen de emoții. N-ai menționat explicit că GoT ar fi fiind vreo capodoperă dar genul de filme pe care le propui ilustrativ in „dezbateri” sunt, exclusiv, din această gamă a mediocrităților de consum, astea sunt referințele tale, inclusiv la nivel aspirational. Faptul că te-am făcut să accepți explicit că ceea ce vizionezi si te impresionează sunt mediocrități cinematografice, este un punct câștigat, un mic pas pe care-l faci de la masochism către luciditate. E posibil chiar ca cândva într-un viitor oarecare să realizezi penibilul scenei „fântânii” in care eroul îi declară nevestei că el de fapt a iubit-o pe cumnată-sa, îmbrâncind-o apoi in puțul morții e-terne, ca să scape de consecințe, siderându-i pe aldusii rămași cu gura căscată, uimiți (si invidioși) de cât sânge are in instalație personajul central al telenovelei. Astea sunt filmele la care te uiți tu si pe care le recomanzi. Toate fără excepție de același nivel. De vreme ce un astfel de spectator afirmă că pe lista lui de așteptare Melancolia lui Lars von Trier e mai la coadă, singurul lucru care se poate deduce este că în mod implicit pentru el astea sunt capodoperele, Games of Throne si celelalte de factura asta. Melancolia este o capodoperă cinematografică care-ti depășește cu mult condiția ta de ființă ultra-superficială cu grave probleme de auto-percepere. Si da, ăsta e titlul filmului in limba română. Faptul că tot ce-ai găsit de spus (ca critică) a fost despre absența „h”-ului in raport cu titlul original (ca să ai si tu ce reproșa), nu-i decât alt simptom al aceleiași „adânci” superficialități aldusiene.

                Apreciază

                • Asta denotă o gândire simplistă din partea ta.

                  genul de filme pe care le propui ilustrativ in „dezbateri” sunt, exclusiv, din acestă gamă a mediocrităților de consum, astea sunt referințele tale

                  Da. Dar nu tu spuneai ceva mai devreme că aceste recomandări ale mele sunt perfect adecvate publicului căruia li se adresează?

                  Uite aici ce scriam despre Game of Thrones, într-un comentariu:

                  Eu n-am citit cărțile lui Martin. La Game of Thrones mi-au plăcut cel mai mult sezoanele de început și de sfârșit, pentru că pe la mijloc (4-5) am avut impresia că o lungesc și se pierd în tot felul de chestii secundare, că nu mai sunt foarte coerenți. Ultimele două sezoane mi-au plăcut, pentru că au fost constrânși de timp și s-au adunat, adică s-au axat pe esențial și am avut ceva mai multă acțiune. Sezonul următor probabil va fi la fel, că e ultimul. După care o să facă un prequel, dar situat cu vreo mie de ani înaintea acțiunii din GoT.

                  Altfel, per ansamblu, cred că GoT are o mulțime de mici fragmente cu mare potențial, potențial care a fost ratat. Unele dialoguri sunt geniale și te fac să te întrebi de ce producătorii nu au explorat mai departe anumite direcții sau perspective ce erau introduse de acele dialoguri. Presupun că aici e diferența dintre film și carte. În film or fi sumarizat foarte mult. E bun, dar unele lucruri lasă impresia că a fost copiat din ceva și mai bun și redus, adus la o scară mai mică, pierzând multe lucruri esențiale.

                  Și replica primită, for what it’s worth:

                  Tocmai ca nu, problemele episoadelor din GoT de care vorbesti tu sunt si ale cartilor (de fapt sunt cauzate de carti). Asa scrie Martin. Scrie ca un autor de nuvele, nu de roman. E foarte plin de idei, dar pe multe le abandoneaza, le amana, se plictiseste si nu le dezvolta. Cartile “din mijloc” sunt exact ca filmele: incepe o gramada de linii de povestire despre care nu prea intelegi ce legatura au cu subiectul, linii pe care le lasa asa, in aer. Nici el nu dezvolta linii de actiune cu potential grozav sau dezvolta mult prea tare unele irelevante. Cartile astea ale lui sufera de lipsa unui redactor mai curajos care sa-i faca niste curat pe acolo (imi inchipui ca nici unul nu indrazneste, dar tare ar avea nevoie). Eu il citesc pe el de mult timp, de pe vremea cand scria nuvele SF (bunicele si tot cu idei misto). Cum ziceam, in opinia mea, nu e potrivit de autor de roman.
                  Episoadele au fost relativ fidele cartilor publicate cu cateva exceptii notabile (un purist probabil m-ar contrazice, dar eu zic ca pentru un serial, au facut suficient de bine, in plus Martin a contribuit direct la adaptari si schimbari).
                  Abia astept ultimul sezon, sper din inima ca umanitatea e exterminata intr-un stil cat se poate de ecologic si fix cum merita. Am incredere ca Martin ar putea oferi un final realist :D.

                  Dacă ție ți se pare că rândurile de mai sus descriu o capodoperă, atunci nu avem un limbaj comun.

                  Faptul că te-am făcut să accepți explicit că ceea ce vizionezi si te impresionează sunt mediocrități cinematografice, este un punct câștigat, un mic pas pe care-l faci de la masochism către luciditate.

                  M-ai făcut să accept? Puteai să mă întrebi direct. Nu-i de domeniul evidenței că GoT e vârful mediocrității? La fel cum sunt, de exemplu, producțiile lui Nolan – inclusiv cele non-comics, cum ar fi Inception?

                  Totuși, sunt multe lucruri care îmi plac la GoT.

                  E posibil chiar ca cândva într-un viitor oarecare să realizezi penibilul scenei „fântânii” in care eroul îi declară nevestei că el de fapt a iubit-o pe cumnată-sa, îmbrâncind-o apoi in puțul morții e-terne, ca să scape de consecințe, siderându-i pe aldusii rămași cu gura căscată, uimiți (si invidioși) de cât sânge are in instalație personajul central al telenovelei.

                  Chiar și la tine sunt unele lucruri demne de admirat, cum ar fi o anumită formă de inteligență – care însă de data asta „te eludează”. Unde am zis că-mi place scena respectivă sau că-l admir pe protagonist? Nu știi de ce am postat-o? Pentru că e o „ecranizare” a poveștii lui Adore, în care muribundul declara că toată nu a iubit decât o singură ființă – care nu era ea. Eu chiar am crezut, când am citit Cristina și am intuit că nu-i soția, că era cumnată-sa, care fusese menționată mai devreme. La fel ca în secvența de mai sus. Era o asemănare cu subiectul textului și de asta am postat-o.

                  Nu pricep ce anume te-a făcut să crezi că scena de mai sus m-a impresionat în mod pozitiv sau artistic, ori că-l consider pe Degețel un erou. Uite, îți recomand cu căldură un articol care sper să te lămurească atât cu privire la ce părere am despre fix personajul în cauză, cât și legat de cum să citești de acum înainte recomandările pe care le fac (din GoT în particular, dar și din alte producții, la modul general):

                  opozitie.eu/2020/power-is-power

                  Pentru că exact același lucru e menționat și acolo: i-am arătat unei prietene o scenă care-mi plăcea și ea a sărit la concluzii și critici – că vai, că cum se poate, că ce-i de plăcut acolo -, așa că în articol am explicat ce părere am despre cele două personaje din scenă, ce anume îmi place la acea scenă și ce poți lua din ea, și am făcut toate acestea profetic, știind că peste doi ani voi întâlni un oarecare Goe fix ca prietena respectivă.

                  N-ai fost atent: Melancolia lui Lars von Trier nu e la coadă. Am zis că o s-o trec la coadă pentru că mi-ai recomandat-o tu. 😉

                  Apreciază

                  • S-a vărsat Aldus. Inundație. Potop nu alta.

                    Am zis doar ca: „Filmele pe care le propune Aldus sunt perfecte. Pentru publicul țintă. Si viceversa”. Cu un pic de atenție si concentrare, s-ar fi putut înțelege ușor că filmele sunt perfecte pentru publicul lor țintă (pe care-l vizează producătorii filmelor)… nu pentru publicul lui Aldus (adică al Adorei). Micul meu comentariu era adresat complice celor capabili să sesizeze o banală ironie… la adresa mediocrității filmelor cu care-si ilustrează Aldus făptura. De aici si până la tragi-comedia revărsării papagalului vorbitor n-a fost decât un pas.

                    Apreciază

                    • Nu este nevoie de ironii pentru a sesiza evidentul. Game of Thrones este, am putea spune, de o mediocritate ilustră. Este una dintre cele mai bune producții care se adresează maselor. Spuma mediocrității.

                      Concomitent cu asta, are multe lucruri bune în el. Primo, George R. R. Martin s-a inspirat dintr-o mulțime de tradiții străvechi – găsești în serial multe motive mitologice și ezoterice. Secundo, personajele nu sunt grupate simplist în două tabere, una albă și alta neagră, ci sunt ilustrate complex, cu părți bune și rele, GoT fiind prin asta un serial realist. Tot realistă e și integrarea magiei în film – care rămâne în principal o dramă politică „de epocă” și nu un film de tipul Harry Potter sau Lord of the Rings. Apoi, unele dialoguri sau scene sunt pur și simplu geniale – din păcate, rămân niște piese disparate într-un tablou ce pare neterminat. Bugetul a fost imens așa că scenele de acțiune sunt bunișoare, și astfel ai un serial care merită văzut. Sigur că-i tot mediocru per ansamblu, da-i peste 99% din ce ne propune azi Hollywood-ul.

                      Apreciază

                    • @Aldus – Ai reușit prin acumulări cantitative să-ti restaurezi avantajul in fata lui Iosif. Bravo. Lui ii place Sandra Brown. Ceva mă face să cred că tu-l preferi pe Dan Brown. Oricum sunteți rude.

                      Apreciază

                    • Păi rezolvă cevaul ăla care te face să crezi prostii – de exemplu prin auto-educație și aspirația către în sus. 🙂

                      Apreciază

                • Faptul că tot ce-ai găsit de spus (ca critică) a fost despre absența “h”-ului in raport cu titlul original

                  Ce-ar fi de spus (sau de criticat) la un film pe care nu l-ai văzut? N-am văzut încă filmul, nu știu cum e. Ți-am zis că i-ai scris titlul greșit.

                  Apreciază

    • Super Iosif – Propunerea ta de divertisment este singura on topic cu proza Adorei. Bravo!

      „Bă Billy bă, tu stai aci in saloon, joci poker si bei whisky, iar tâlharii ti-au ars casa, ti-au omorât copiii si ti-au violat nevasta. Billly sare pe cal si tâgâdâm-tâgâdâm prin preerie. Acasă totul bine, casa întreagă, nevasta si copiii bine merci. Tâgâdâm-tâgâdâm prin preerie înapoi la saloon si aici iar zice unul: Bă Billy bă, tu stai aci in saloon, joci poker si bei whisky, iar tâlharii ti-au ars casa, ti-au omorât copiii si ti-au violat nevasta. si iar Billly sare pe cal si tâgâdâm-tâgâdâm prin preerie. Acasă totul bine, casa întreagă, nevasta si copiii bine merci, si tot așa până seara când omul, tâgâdâm-tâgâdâm prin preerie, își trage o palma peste frunte: Bă dar ia stai puțin că pe mine nu mă cheamă Billy… ci Josef…

      Apreciază

  4. Paradoxal cum vede fiecare,
    Iubirea în nuante si culoare,
    Însa nu cred ca dragostea Adevarata,
    Va fi de muritori vreoadata exprimata.

    Ea depaseste limita gândirii,
    Si-al celor cinci perceptii ale firii.
    Nicicând materia n-o poate atinge,
    Caci Ea e Foc mistuitor si…frige !…

    …”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”…

    Apreciat de 2 persoane

  5. Să iubești două deodată nu e mare scofală… Adevărata provocare începe de la trei în sus, căci vorba lui George (Gamow), după trei vine infinitul. Altminteri se mai spune că nu poți avea toate femeile din lume, dar merită să încerci. 🙂 (Perfidă „cucoana” a neglijat să spuie ce e iubirea… )

    P.S. Constat cu agreabilă surpriză că, în sfârșit, Adore a câștigat partida (de poker) si si-a găsit publicul si comentatorii potriviți. Doamne ajută. Păcat că dl. Neamțu Țiganu nu pare a se regăsi in careul de dame.

    („Iubirea e un lucru foarte mare” – semnat Guță Popândău)

    Apreciază

  6. Foarte frumos ai surprins momentul în care ceea ce numim iubire se poate transforma în câteva secunde în ură. Hermann Hesse în cartea sa Arta de a iubi descrie în amănunt iubirea și calitățile ei iar Eckart Tolle în cartea Un pământ nou, descrie mecanismul.

    Apreciat de 2 persoane

  7. „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, și gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ.”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s