Oameni

Mamelor din lumea-ntreagă

Astăzi mi-a fost inspirație Renata și articolul său, https://garapentrunoi.wordpress.com/2022/07/30/spiciuiri-7-caldura-mare/. Este un subiect ofertant, din care pricină eu nu pot să tac din gură, deși normal ar fi ca fiecare părinte să-și crească odorul cum crede că e mai bine și să-i transmită valorile morale pe care părintele însuși le deține. Copilul Renatei (din articol, se înțelege) este învățat să-și facă frumos cruce, în miezul zilei, când e arșița mai aprigă și în fața bisericii. Încă nu merge în picioare, dar mama insistă să-l învețe abc-ul creștinesc, fapt ce-i produce nițică nervozitate, deoarece harul pedagogic îi lipsește cu desăvârșire. Pentru copilaș, gestul nu e lipsit de importanță, pentru că a aduce trei degete la un loc (ca pentru a face cruce) implică un veritabil exercițiu pentru motricitatea fină. Învățăturile creștine nu au nicio consistență, dar mama crede că a făcut ceva pentru educația fiului. De fapt, aici voiam să ajung: mama crede întotdeauna că face ce e mai bine pentru copilul său și, așa cum drumul spre iad este pavat cu intenții bune, tot așa educația mai dă rateuri și produce rezultate monstruoase.

Vecinii mei au un băiat de vârsta fiică-mii. Când aveau copiii 11 ani, am trimis-o pe fiică-mea într-o tabără, pe lângă Sibiu. Le-am spus și vecinilor despre tabără, în ideea că poate trimit băiatul (un băiat absolut normal, dacă-l priveai din afară). Tatăl l-ar fi trimis în ceea ce ar fi fost prima lui tabără, dar mama și bunica…. nu și nu… Doamne-ferește…Că e departe, că e mofturos la mâncare și, motivul cel mai important și, de altfel, singurul care conta, că micuțul (care la 11 ani era înalt cât mine) nu a experimentat până acum….ștersul la fund, de unul singur. Ca și Renata, nu am comentat nimic, deși mă pișca rău pe vârful limbii. Mi-am zis, ca și alte dăți, că nu e treaba mea.

La serviciu, în primii mei ani de muncă. O colegă își creștea copilul prin telefon. Era mamă singură și mi-era drag să o aud, la două ore odată, vorbind cu ăla mic: „Te-ai spălat pe dinți?….Bravo… Ai mâncat ce ți-am lăsat pe masă?…Bravo…Ai spălat cucul? …. Bravo…Ți-ai schimbat pijamalele? Da, tricoul verde… Bravo!” Într-o zi am întrebat-o câți ani are băiețelul. Doar 24 de ani? Hmm.

De cealaltă parte a baricadei sunt copiii care se maturizează prea repede. Doi frați, trei și zece ani. Mamă singură, nu are încotro și își încuie copiii în casă, cât e ea la seviciu. Fratele mai mare se transformă, de nevoie, în tată pentru cel mic. Mama are mare încredere în băiatul mare, din lipsă de alternativă, dar fratele responsabil este, până la urmă, doar un copil de zece ani.

Fiecare își crește copiii cum vrea și nu se cade să te bagi în treburile altora. Așa o fi sau e doar confortul nepăsării? Îndrăznesc să spun asta pentru că mie a trebuit să-mi atragă atenția cineva că am copilul suficient de mare să-l las singur pe tobogan. Nu a fost tobogan pe care să nu mă fi dat când era copila mică. De ce? Păi dacă era vreun cui ieșit sau vreo treaptă ruptă sau vreo mizerie pe tobogan? Cineva m-a întrebat dacă îmi place așa mult să mă dau pe tobogan. Ah, nu e vorba de plăcere, e o necesitate, am răspuns eu. Și acel cineva (cât l-am urât pentru cuvintele sale) mi-a spus că sunt cam sărită de pe fix, genul care are copil bun, dar se străduiește să-l strice. Poate că m-am mai dat pe tobogan, din ce în ce mai rar, dar doar de plăcere (sic!).

Mamele greșesc tot timpul și, dintr-un preaplin de dragoste, nu văd că greșesc și, dacă vreo scârbă băgăreață în treburile altora spune ceva ce nu-ți place, ai putea să procesezi măcar „obrăznicia”, cunoscut fiind faptul că scârbele băgărețe spun mereu adevărul, spre deosebire de prietenii sau de rudele care te iubesc și nu vor să te supere.

Categorii:Oameni, Proza scurta

Etichetat ca:,

50 de răspunsuri »

  1. Nu sunt foarte convins de faptul că ,,scârbele băgărețe” spun tot timpul adevărul!
    În același timp, sunt în egală măsură convins că rudele și prietenii care te iubesc cu adevărat, îți vor spune întotdeauna ce anume greșești.

    Apreciat de 3 persoane

    • Poate că nu e o regulă, dar cele mai neplăcute adevăruri le-am aflat de la „scârbele” astea. E ca atunci când nevasta are un amant și știe toată lumea, doar tu nu știi. Prietenii nu-ți spun nimic, dar într-o zi vine o „scârbă” și îți zice ceva de „curva de nevastă-ta”.

      Apreciat de 5 persoane

  2. Singura situatie in care este justificat sa intervenim in viata cuiva este atunci cand exista o amenintare. In istoria dnei Renata chiar exista asa ceva. Restul interventiilor sunt nule si neavenite si.. pedepsite. Ca si sfaturile nesolicitate! 😅
    La un eveniment destul de solemn, ce-i drept, o tantica s-a pus sa-mi traga de bluza, sa-mi acopere doar ea stie ce ca bluza nu-mi descoperea nimic. Am plesnit-o peste mana si am injurat-o de chestii dragi.
    S-a lasat cu scandal dar asa e in.. tenis!

    Apreciat de 3 persoane

    • O mamă hiperprotectivă (ca mine sau mai rău) nu e o amenințare pentru dezvoltarea copilului?
      Tăntica ținea să nu-ți strici onoarea, să nu vază orișicine mândrețe de ombilic. Acum un secol ți-ar fi tras de fustă, să nu se vadă gleznele.

      Apreciat de 3 persoane

      • Sunt de acord, copilul trebuie protejat intr-un fel in care sa nu-l lipseasca de aparare, sa nu-l lase descoperit mai tarziu, in viata de adult, in fata oamenilor si problemelor.
        Despre restul interventiilor in viata noastra, cele mai multe sunt fara sens pentru ca eu, personal, nu cunosc vreun individ/a care sa fie model de viata pentru mine sau altii.

        Apreciat de 3 persoane

          • Ma refeream la datatorii de sfaturi nesolicitate si ma gandeam la cei pe care-i cunosc si pe care nu-i consider in masura sa dea sfaturi altora pentru ca ei sunt niste mici sau mari dezastre la multe din capitolele vietii. 🙂

            Apreciat de 2 persoane

            • Nu are importanță asta. Că pe tine n-ar trebui să te intereseze cum te plasezi în comparație cu respectivul donator de sfaturi nesolicitate, ci cum te plasezi în comparație cu tine însăți. Poate că respectivul e o epavă umană care, plin de invidie la adresa ta, îți spune o grămadă de chestii urâte. Și totuși, tu ar trebui să fii capabilă să faci abstracție de persoana lui, să judeci la rece ceea ce îți spune, să separi elementele reale de proiecțiile lui și dacă găsești elemente reale în ce-ți spune el urât despre tine să le corectezi, adică să te perfecționezi în direcția respectivă. Dar foarte puțini fac asta.

              Cu alte cuvinte, important nu este dacă cel care te critică îți este superior, egal sau inferior, ci dacă are sau nu dreptate în ceea ce spune despre tine. Și poate să aibă dreptate chiar dacă îți este net inferior.

              De fapt, câtă dreptate au (per ansamblu) cei care ne critică depinde nu de nivelul lor, ci de nivelul nostru în comparație cu media. Dacă suntem peste medie, în general nu vor avea dreptate. Dacă suntem cam la nivelul mediei, va fi așa și așa. Dacă suntem sub nivelul mediei, în general vor avea dreptate. Iar dacă suntem mult sub nivelul mediei, niciodată nu vor avea dreptate!! 🙂

              Apreciat de 1 persoană

              • Nu, deci nu. Doar daca ai un Eu slab, nedefinit, adica o identitate individuala slaba, o constiinta si constienta slaba, poti sa accepti interventiile altora. Nimeni nu-ti traieste viata ta, cu bune, cu rele. De obicei, cand se trezeste cineva sa-mi dea sfaturi, ii spun sa mearga la munca in locul meu, sa-mi spele prin casa, sa-mi faca curat etc. 🙂 Este o prostie sa accepti interventiile tuturor celor care nu-si gasesc poponeata cu ambele maini in viata ta. Multi bagatori de seama habar nu au ce vorbesc dar vorbesc ca sa se simta importanti. Cum ziceam, celor care fac astfel de apropieri cu mine, le recomand sa cante la alta masa.

                Cel mai bun exemplu de interventie negativa si deloc neobisnuita, in viata cuiva, este la varsta adolescentei, varsta la care, influentabil fiind, poti fi atras in abuz de narcotice, in criminalitate.

                Apreciat de 1 persoană

                • N-am zis să accepți intervențiile tuturor și nici pe ale unora care habar n-au ce vorbesc. Asta ai înțeles tu din ce-am scris mai sus?

                  Am zis să fii capabilă să înveți de la oricine, inclusiv de la un dușman, inclusiv de la un măturător de stradă. Am zis să fii capabilă să observi când cineva care te critică are totuși dreptate și să te corectezi.

                  Exemplu: ești genul care vorbește prea mult, inutil și inadecvat. Prietenii tăi, ca să nu te supere, te menajează și nu-ți spun asta. O tipă cu care te-ai certat și ești la cuțite îți zice într-o zi că ești gură-spartă. Aici tu ai două opțiuni:

                  a) să consideri că ce ți-a zis respectiva este complet fals, deoarece tipa te pizmuiește iar prietenii tăi nu ți-au reproșat niciodată asta, așa că treci remarca ei la capitolul nesimțire și mergi mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat;

                  b) să analizezi dacă există vreun sâmbure de adevăr în ce-ți spune ea, să constați cu detașare și luciditate că într-adevăr are ceva dreptate și pe viitor să urmărești să vorbești mai cu măsură.

                  Aproape toată lumea va opta pentru varianta a. Totuși, dintre aceste două opțiuni a doua este cea superioară.

                  Apreciat de 1 persoană

      • Mai, tu vrei sa stii daca am decolteu. Am, sa stii, dar nu se cade sa vorbesc despre al meu. 😅Am, in schimb, o poveste cu decolteul alteia. Poate mai tarziu ca trebuie sa o tai la scarbici. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

  3. „Există adesea o luptă pentru viață, rezultă că orice ființă, dacă se metamorfozeaza, chiar și ușor, într-un mod care îi este benefic, în condițiile complexe și uneori variabile ale vieții, va avea o șansă mai bună de a supraviețui și, astfel, se va găsi aleasă într-un mod natural. Datorită principiului dominant al eredității, orice soi ales în acest fel va tinde să se înmulțească în forma sa nouă și modificată.”

    Apreciat de 1 persoană

  4. Cresterea, ca sa nu spun educarea copiilor, e o chestie extrem de grea. De ex. f putini parinti, chiar daca sunt profesori, nu reusesc sa-si „mediteze” proprii copii.
    Uneori mai bine ii lasi sa se descurce singuri, pericolul ca prin interventia ta sa strici e imensa.
    Am o prietena, care are doua fete. Una din ele e medic chirurg in München. E cam grasa, asta nu a impiedicat-o sa aiba un sot exceptional si doi copii dulci. Dar, ii reproseaza continuu mamei ca i-a dat sa manince sarat cind era mica si de aceea e acum grasa!!!

    Poate ar trebui sa se dea examen si sa se obtina un fel de carnet de conducere, atunci cind cineva vrea sa devina parinte!

    Apreciat de 2 persoane

  5. Ai spălat cucul?

    Aveau cuc în casă, sau…? 😆

    Și acel cineva (cât l-am urât pentru cuvintele sale) mi-a spus că sunt cam sărită de pe fix, genul care are copil bun, dar se străduiește să-l strice.

    Deștept om. 😀

    Fiecare își crește copiii cum vrea și nu se cade să te bagi în treburile altora. Așa o fi sau e doar confortul nepăsării?

    Dacă ți-e prieten și observi că greșește, atrage-i atenția. Îl ajuți mai mult decât cântându-i în strună. Cu prietenie, cu afecțiune, cu bun simț, dar urmărește să-l faci să devină conștient de problema respectivă. Dar pentru că foarte mulți înțeleg prietenia anapoda, o critică venită de la un „dușman” este într-adevăr mai valoroasă decât o laudă venită de la un prieten (deseori). Problema e cei care receptează critica respectivă sunt aceiași oameni care obișnuiesc să-și laude prietenii. 🙂 Adică, puțini sunt capabili să extragă ce-i bun de la cel care te înjură, indiferent de intențiile lui.

    Evident că acești domni Goe despre care ai scris aici 😀 , alintați până peste cap și obișnuiți să li se îndeplinească orice poftă, sau „mămiți” până la 24 de ani, vor ajunge ulterior niște inadaptați la societate, neputând să se descurce pe cont propriu. Apropo de asta, am o întrebare pentru tine: din punctul tău de vedere, o corecție fizică (o palmă, sau o jordă peste fund sau peste degete) este întotdeauna inacceptabilă, sau există situații în care o mamă iubitoare ar putea recurge și la așa ceva (în mod justificat)?

    Apreciat de 3 persoane

    • În copilăria mea corecția fizică era la ordinea zilei: o încasam des de la maică-mea și ocazional de la învățătoare, cu rigla la palmă. Era eficientă pentru mine, în sensul că preț de câteva ore eram cuminte. Dar avea efecte de scurtă durată, ceea ce înseamnă că efectele nu erau prea profunde (sau aveam fundul destul de tăbăcit). Oricum, bătaia nu e ruptă din rai, ci e un argument de doi bani, în lipsa oricărui alt argument. Orice psiholog o să-ți spună că bătaia înseamnă eșecul părintelui, neputința lui și chiar disperarea.

      Apreciat de 1 persoană

  6. Rebelo, și pe mine mă interesează răspunsul tău la întrebarea lui Aldus, care se rezumă la „bătaia e ruptă din rai”.
    Asta pentru că în toată copilăria mea m-am lovit doar de două ori de violența fizică a adulților:
    1) La 4 ani, când i-am cerut bunicii să-mi coasă, nu să-mi prindă cu ac de siguranță un mărțișor pe pulover și câteva ceasuri mai târziu am plâns să mi-l descoasă. Nu-mi amintesc motivul celor două mofturi, dar îmi amintesc bătaia la fund, cu cureaua, aplicată de tata. Din bătaie, nu-mi amintesc durerea, doar expresia furioasă a tatălui meu, premergătoare bătăii. Unica bătaie din copilărie aplicată de părinți. (Nu știu dacă faptul că n-am mai cerut niciodată nimic în mod imperios, s-a datorat bătăii aceleia sau faptului că, sistematic, mi se refuza îndeplinirea dorințelor. Dorințele mele se refereau la înghețată, porumb fiert, o anumită îmbrăcăminte… nu ceream chiar luna de pe cer).
    2) O palmă pe obraz din partea mamei fiindcă, ieșită de la ultimul examen din bacalaureat, nu m-am întors ață acasă, am mai lălăit-o pe străzi cu colegii mei. Din palma aia îmi amintesc totul, inclusiv amenințarea mea către ea – palma asta ai să mi-o plătești! – și m-am ținut de cuvânt.

    Apreciat de 4 persoane

    • Eu nu l-am batut pe fi-miu niciodata. Ma-sa i-a mai tras-o.
      Dar eram la mare in Turcia, cu nepoata, 4 ani, pe seara ne plimbam pe faleza, o tineam de mina, dar s-a desprins sa vada ceva, au trecut maxim 30 de secunde si nu am mai vazut-o. Am inceput sa o strig, nimic, era lume multa. Merg pe plaje, sezlonguri, umbrele, intreb in stg si-n dreapta, era si o gurpa de rusi tineri, imi adun toate cuvintele rusesti invatate in 8 ani de lb rusa si-i intreb daca nu au vazut o fetita? O rusoaica tinara imi raspunde afirmativ si ma conduce spre locul und era nepoata care se ascunsese sub un sezlong, crezind ca jucam fata scunselea. Eram atit de panicat incit ii trag o palma la fund. Mi-a parut rau.
      Dupa vreun an, ne plimbam si ma intreaba de ce i-am dat atunci o palma la fund!

      P.S Tar emi-ar place sa-mi bat nefasta, dar cred ca nu am spor, desi e micuta si subtire, are multa forta!

      Apreciat de 3 persoane

    • Așa cum i-am spus și lui Aldus, bătaia înseamnă argumentul părintelui care nu e capabil de alt argument. Nu mi-am bătut nici măcar cățelul cu ziarul la fund: a învățat să facă/ să nu facă lucruri prin recompensă și încurajare sau printr-o schimbare de ton. Dacă un câine poate să înțeleagă, un copil cu atât mai mult. Mi-au venit în cap gimnastele noastre de aur. De când antrenamentul nu se mai bazează pe pedeapsă și nu mai are în centrul său performanța, ci se centrează pe copil și pe motivația pozitivă, gimnastica românească a dispărut. E un fel de a spune că discuția rămâne deschisă.

      Apreciat de 3 persoane

      • O, da: un copil înțelege mult mai mult decât îl crede capabil adultul… Mă întreb de ce uită adulții care devin părinți că și ei au fost copii? De ce își uită exact amintirile din copilărie ca să intre în rolul de părinte? (Înțeleg că nu trebuie să generalizez, că sunt și altfel de părinți.)
        M-a lăsat în ceață finalul – cu gimnastica românească. Vrei să spui că la noi performanța era pe bază de bătaie/pedeapsă și atât?

        Apreciat de 2 persoane

        • Pentru mine (poate că greșesc), performanța în sport ascunde multă durere fizică și psihică, iar sportivii au o toleranță deosebită pentru durere. Caută imagini cu gimnastele noastre de nota 10 și uită-te la fețele lor. Spune-mi apoi că vezi altceva decât văd eu. Eu văd durere.

          Apreciat de 1 persoană

          • Știu, știu că fetele sufereau ca niște sclave, știu că erau bătute, umilite, amenințate… Nu știu cum s-au purtat antrenorii mai târziu, când am ieșit din comunism, oficial. Poate la fel? Mai cu blândețe? Atunci de ce a dispărut performanța? Copiii români știu numai de bătaie?

            Apreciat de 2 persoane

            • Simona Halep. David Popovici. O fac de bună voie. Performanța. Nu știu ce au în cap pentru că nu-i înțeleg. Explicația ar putea fi simplă: le place ce fac, după aceea le place succesul, iar succesul e ca un drog. Mai vrei. Așadar – se poate și fără bătaie, dar trebuie să-ți dorești cu tot dinadinsul, cu tot ce implică asta. Îmi vine să râd, că mi-am imaginat-o pe Simona amenințată de antrenor cu bătaia. Biftec tartar.

              Apreciat de 2 persoane

              • Simona Halep, David Popovici au prins alte vremuri. „Bătaia” lor a fost dorința de-a fi cei mai buni, renumele, succesul absolut, locul unu pe podium… kitul ăsta de scopuri dă adicție.
                Nadia și colegele ei de antrenament veneau la școala de gimnastică dintr-un mediu sărac și needucat. Mâncarea de la clubul de gimnastică trebuie să fi fost de vis pentru ele. Poate că nu erau toate născute pentru performanță. Dar gimnastica era singura trambulină pentru o viață lipsită de mizerie. Poate că unele s-au întâlnit prima oară cu dușul cald, cu apa curentă, cu wc-ul racordat la canalizare în școala de gimnastică. Bătaie mai văzuseră și pe-acasă. 🙂 Pregătirea lor era un dresaj de circ combinat cu instrucție militară pentru trupe speciale. Frica de bătaie, de pedepse îți stoarce adrenalină. Adrenalina te face agil fizic. E biochimie ancestrală, nu?
                Cred că înainte de premii internaționale își doreau să nu se întoarcă la casele părintești, la vechea lor condiție.
                https://playtech.ro/stiri/ce-pensie-are-azi-nadia-comaneci-de-la-statul-roman-montreal-3-mai-1975-45-de-ani-de-la-primul-10-in-gimnastica-118567
                Ți-am dat link pentru o poză din introducerea articolului: Nadia, cu toate medaliile ei de la Montreal atârnate de gât și lipsa de bucurie, triumf din ochii ei triști.

                Apreciat de 1 persoană

  7. Pe mine mama m-a bătut de vreo trei ori si în una dintre ocazii cu vătraiul, pentru ca am furat bani din casa si mi-am cumpărat o punga cât mine de mare de biscuiți șprițați. Tata, ma batea de câte ori ma prindea când făceam vreo năzbâtie (e drept, ca nu ma prindeam prea des). Niciodată nu am considerat ca am fost agresata, ci ca am primit ce am meritat pentru ca nu am fost un copil cuminte si mi-am iubit părinții cu toata puterea sufletului meu. Am mai spus-o si o repet: copilăria a fost cea mai fericita perioada a vieții mele chiar daca nu am avut de toate si nu mi se îndeplineau toate dorințele. Pe fiul meu nu l-am atins până acum nici macar cu un deget dar asta pentru ca nu mi-a dat motive. Nu știu, cred ca depinde de percepția fiecărui copil, de caracter, de iubirea pe care simți ca o primești sau nu de la părinți, în ciuda unei palme după cap. Mama si-ar fi dat viata pentru mine. Am simțit asta de nenumărate ori si poate de aceea o bătaie cu vătraiul, meritata, nu are prea mare importanta.

    Apreciat de 3 persoane

      • O bătaie cu vătraiul lasă urme pe corp, ca să mă exprim eufemistic. Nu mai zic de durere.
        Ciudat!
        Fraza asta :
        „Niciodată nu am considerat ca am fost agresata, ci ca am primit ce am meritat pentru ca nu am fost un copil cuminte si mi-am iubit părinții cu toata puterea sufletului meu.” a r merita discutată.
        Eu doar ridic dintr-o sprânceană a neîncredere – pe cine vrei să convingi că o bataie cu vătraiul a fost meritată și că, în ciuda bătăilor sau chiar și în timpul lor, îți iubeai părinții nespus? Pe tine sau pe noi? Poate ai început să-i iubești nespus la maturitate, când ai devenit părinte… Mă îndoiesc că în momentul când ai furat banii de biscuiți îi iubeai din tot sufletul, oricum, nu mai mult decât pe biscuiți. 🙂

        Apreciază

  8. Eu nu vad problema la mama in situatiile de mai sus, ci la tata. Mi se pare sindrom de copil crescut fara tata sau cu tata nici macar minimal implicat. E nevoie de doua atitudini diferite in fata vietii care sa balanseze linia educationala. Placerea riscului, jocurile mai periculoase, experimentarea libertatilor, sfidarea, dorinta de independenta nu le inveti de la o mama hiperprotectiva. Eu zic ca tipul ala care si-a lasat nevasta si soacra sa ia decizia era doar teribil de comod si nu voia sa-si riste linistea. Astea se platesc mai tarziu cand si la 30 de ani o sa stea ala cu ma-sa si n-o sa mai cape de el din perimetru :D.

    Apreciat de 1 persoană

    • O, daa, un tată fără puțin nerv este aproape egal cu un tată lipsă. Și situația se răzbună mai târziu, când copilul va fi un adult. Am văzut acum un timp un film franțuzesc, Tanguy, care exact despre o astfel de situație vorbește. E o comedie, am râs cu lacrimi, dar dincolo de umorul grotesc pe alocuri spunea adevărul.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s