E ceva obișnuit ca atunci când mă plimb cu blănoasa în lesă să mă oprească vreun domn/vreo doamnă să-mi atragă atenția că am un veritabil câine de vânătoare. „Doamnă, scoate bursucul din vizuină! „Doamnă, vine cu prepelița în gură!” „Gonește mistrețul!” sau măcar „Vă scapă de șoareci și șobolani!” Eu răspund de fiecare dată, plină de o mândrie ce se sprijină fals pe o sumă de aparențe, că „da, sigur, e câine de vânătoare.” O spun cu emfază și cu emoția aceea pe care o încerci la un interviu de angajare la care pui în lumină calitățile (ridicate la rang de talent) și treci sub tăcere defectele (incontestabil de adevărate). Nu pot să spun că blănoasa nu e un vânător priceput. Am văzut-o cu ochii mei cum ia urma vânatului și, cu nasul în pământ și coada alertă, găsește prada fără greș. Prada poate fi un melc care a lăsat o dâră argintie în urma sa. Blănoasa verifică atent dâra băloasă și pornește în cercetare, până dă de fiorosul melc, cu antenele îndreptate spre ea, din disperare defensivă. Blănoasa îl adulmecă, latră la apariția încornorată și se minunează vocal de creația Domnului. Melcul dispare în cochilie și nedumerirea blănoasei ajunge la cote mari și direct proporționale cu decibelii emiși, iar eu trebuie să o trag după mine, pentru salvarea urechilor cartierului. Cu pisicile, nu mai vorbesc! Prefăcutele stau întinse lasciv pe sub mașini, la umbră, ascunse de privirile mele, dar nu și ale blănoasei. Odată o văd că-și ridică părul la ceafă și că începe să respire zgomotos, într-un atac de hiperventilație. Iarăși vocalize, nervi, lesă ținută din scurt, nu de alta, dar dușmănia atavică dintre pisică și câine îmi creează emoții. Pentru blănoasă, nu pentru pisică. A mai vânat și o pungă de plastic purtată de vânt și aproape că ar fi răpus-o, dacă nu i-ar fi furat-o de sub nas o adiere ușoară.
Într-o zi, pe o alee străjuită de copaci fără umbră, eu și blănoasa ne târam toropite de căldură, întru îndeplinirea ritualului de prânz. Fără vreun avertisment, blănoasa a tâșnit de lângă mine, brusc resuscitată, cu semnele de vânătoare la vedere: coada ca o săgeată zburlită și părul de pe spate ridicat măciucă. Țintea un porumbel de pe mijlocul aleii. La început nu mi-am făcut vreo grijă: blănoasa vânează melci pe care nu-i atinge. Dar porumbelul era bleg și inert, lovit de căldură sau de columbopatogenie. Iar blănoasa, cu un exces de energie, s-a repezit furioasă spre porumbel și…am înghețat de spaima a ceea ce avea să se întâmple… Porumbelul nu a zburat și blănoasa s-a oprit cu botul deschis, în vecinătatea imediată a păsării. Cățelușa era încă și mai buimacă decât mine … „hai că l-am prins, dar acum ce mă fac?” Eu, blănoasa și porumbelul, trei vârfuri ale unui triunghi vânătoresc defect, ne întrebam care e pasul următor. Pasul următor a fost lesa și părăsirea scenei unei crime ce nu s-a întâmplat.
Dacă nu ați prins ideea, v-o spun eu pe șleau: câinele meu este un mare vânător, dar în generozitatea sa nesfârșită, îsi lasă prada în libertate.
Categorii:O viață de câine, Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Asa e si al meu caine de pază ( de vanatoare ar trebui sa fie cel putin din cauza stramosilor desi din partea lor cred ca s-a transmis doar mancatul de peste si orez)! Daca trece cineva pe langa balconul nostru si nu este de o nuantă cat mai deschisa, e jale! (are si unul blond cu ochii albastrii pe care nu-l sufera, dar e doar unu!) Daca intalnim afara aceiasi vecini ii ignora de parca nu i-ar fi latrat niciodata!
Cand mai musca pe cineva o face fara avertisment, motiv, sau din razbunare, cred ca doar asa sa vada daca mai stie cum functioneaza!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Tot prin prisma strămoșilor e și a mea de vânătoare, că altfel îi place să ardă gazul boem, cu picioarele în sus și cu burta la aer, în pătuțul ei sau, și mai bine, pe canapea. Nu știe să muște, dar m-a mușcat totuși din greșeală, când ne jucam cu mingea de tenis.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
😂Al meu vâneaza totusi ceva: muste, viespi, insecte care intra in casa! E atat de enervat de bâzăitul lor ca cu tot riscul ca se alege cu alta intepatura nu cedeaza pana nu le prinde sau goneste din „camera lui”
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Cand mai musca pe cineva o face fara avertisment,
Tare mi-ar place sa-l intilnesc, incaltat in bocanci, i-as da un sut in gura ca nu va mai musca in veci nici mamaliga, va fi hranit cu paiul. Nici (si) el, nici stapinul. Patimasule, pune-ti placa si musca-ma!
Cit de idiot poate fi cineva care se mandreste ca potaia lui castrata musca!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Deși nu vă plac câinii, aveți temperament de chiuhuahua. Nu vă întrebați, e un compliment.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Noi am mers un pas mai incolo: blanosul june (felin) a prins o data in viata o vrabie dubioasa (parea un pui mai prost). O tinea cu maxim respect in gura. A venit cu pasaroiul miorlaind jalnic la mine, fiindca nu stia cum se procedeaza in continuare. Acum stie: ma-ta tzipa la tine, elibereaza pasarica si-ti da la popou.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Animalelor de apartament li se cam înmoaie instinctele. Altfel e cu animalele de curte. Vreo săptămână cât am stat la țară și am pripășit un motan, mituindu-l cu niște cărniță. Era foarte recunoscător și torcea ca un motor de avion, de se zguduia curtea. Într-un maximum de recunoștință mi-a adus în bucătărie un șobolan rupt în două și l-a depus la picioarele mele cu mare fală. A fost o experiență intensă.
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Ai nostri sunt nehotarati, si de interior si de curte (stam la casa pe o insula, daca e vreo vicisitudine , stau in casa, dar pot vana ce vor prin curti si pe dealuri). Instinctul e acolo, anul trecut la geneva (acolo am stat intr-un apartament) atacau veveritele care intrau sa manance ghinde si nuci (le cumparam eu s-au nevasta-mea si astia se uitau ca la Discovery Channel). Nu stiu de le-ar fi prins (probabil nu), dar dorinta era acolo :)). Aici, la casa, fiind o zona foarte izolata (si cu stanci si cu fjord) ar avea serpi (un fel de vipere triste), arici (cam obezi), pasari (o versiune dubioasa de cotofana si niste vrabii blonde) si broaste (cam rahitice). Nimic n-aduc! Pisicile mele de la Moscova mereu o serbau pe mama cu vreun sobolan (si alea chiar erau de oras). Pasarea aia a fost un moment de salbaticie feroce…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Aici pot fi vazuti uitandu-se la veverita (chestia sifdatoare de pe marginea balconului): https://www.instagram.com/p/CGezQcsHpiI/
Asta era una victimele aparente dintr-un unghi mai flatant: https://www.instagram.com/p/CF2IC1dHS42/
Si cam asta era atitudinea animalelor de prada: https://www.instagram.com/p/CFrQaPyB2lI/
ApreciazăApreciază
Dar știu că ai companie, nu glumă! Cavaleria ușoară.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O legenda indiana (americana) spune ca dupa ce un om moare, ca sa ajunga in rai, trebuie sa treaca un pod. La capul podului il asteapta toate animalusele pe care omul le-a intalnit in viata si dupa felul in care au fost tratate, animalusele hotarasc daca omul are dreptul sa treaca sau nu podul. Daca ar fi asa… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi-e teamă că am mâncat cam multe animăluțe.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu trecem podul, nici tu, nici eu, asta-i clar. Aldus in schimb o sa-l treaca fluierand ca el e vegetarian. 😅
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi-e și rușine să-ți mărturisesc ce fel de vânător e Mili al meu. Unul sadic. asta e. Prinde țânțarul, musca, fluturele de noapte din zbor. Până aici e performant. Dacă nu din a doua, din a noua încercare l-a pus jos. Pe vânat, adică. Cumva, în secunda cât îl ține între labe, îl anesteziază, îl tâmpește: gângania rămâne pe podea înțepenită. De-aici încolo, iese la lumină sadicul din el. Face pândă, cu răbdare, până mișcă victima un picioruș. Jap! – una la ficați. Ăla rămâne iar fără suflare. Trec secunde, poate un minut, prada se mișcă din nou. Motanul se înviorează și el, îl ia la pălmi, stânga, stânga, dreapta, stânga. stânga… (cred că e stângaci!), până-l termină. Mili se impacientează, ai zice că-i pare rău. Începe să-l mâne cumva de la spate, să-l pună pe picioare, îi face tot felul de manevre care amintesc de resuscitare. Japița zburătoare începe să miște, ba chiar face doi milimetri de târâș, cu gând să scape. Mili ia toată procedura de la capăt, alternând upercuturile cu sesiunile de prim-ajutor. Când, în cele din urmă victima decedează, o mănâncă sau o lasă la locul faptei și pleacă scârbit.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
E un vânător de nădejde, dar nu i s-a ivit ocazia să-ți tăvălească vreun șoarece, spre norocul tău, aș zice.
ApreciazăApreciat de 1 persoană