Oameni

Bolnavă de o primăvară eternă. Incubația

Absența de pe blog se datorează, în mare parte, unei boli ciudate, care a început acum o lună, cu simptome severe: un mare dor de ducă, un fior pe șira spinării și o neliniște pe care nu am putut s-o astâmpăr cu nimic. Asta și pentru că sora mea mi-a vorbit despre unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume, denumit în cinstea unui fotbalist celebru, Cristiano Ronaldo. Mi-a vorbit ca din întâmplare, ca și cum nu știa că destinația mea e Funchal, că și soră-mea e o mare figură. Eu, care îmi fac temele de fiecare dată, hop repede să văd pe you-tube ce e cu aeroportul ăsta cu nume de fotbalist, numai bine să iau la cunoștință despre niscaiva aterizări extreme, pe un soi de pistă ca o podișcă sprijinită pe piloni, cu oceanul într-o coastă și cu relieful muntos vulcanic în cealaltă coastă. Recunosc, a fost o greșeală să văd aeroportul înainte de călătorie, că ce nu știi nici nu te afectează, iar eu (pentru că deja știam) mi-aș fi anulat cu dragă inimă călătoria, chiar dacă mi-o plătisem integral. Nu mi-am anulat-o și ai mei m-au târât în avion, mai cu vorba bună, mai cu mârâieli, unde mi-au pus ereaderul în brațe, să fiu cuminte, pentru aproape șase ore. Liniștea mi-am căpătat-o de unde nu mă așteptam: de la pilotul Matei, de la Blue Air, care avea o voce liniștită și plăcută, în timp ce ne anunța turbulențele obișnuite zonei. Tot el ne-a spus că poate ne vom zgâlțâi la aterizare, dar e ceva obișnuit, adică nimic de speriat. Că ne vom zgâlțâi la aterizare știam deja, sau măcar puteam bănui, dar când mi-a spus-o însuși Matei de la Blue Air, cu vocea aia sexi și caldă, mi s-a părut dintr-o dată că o zgâlțâială nu e altceva decât o zgâlțâială, inerentă ca răsăritul de soare și utilă precum sarea în bucate. Șase ore au trecut mai repede decât mă așteptam și Madeira mi-a apărut în ochi, mai întâi ca o coamă în ocean, apoi ca o insulă micuță ce se tot mărea, și se mărea, până ce am putut vedea și podișca, cam scurtă pentru gusturile mele, suspendată deasupra oceanului. Matei de la Blue Air a făcut o ghidușie de mare clasă și, cu un viraj strâns, a aplecat avionul într-o rână, numai bine să privesc prin hublou în albastrul profund al oceanului (foarte albastru și foarte profund). Manevra a fost necesară pentru a ne putea bucura de toată pista la aterizare și a avut un vibe de parc de distracții (ceva mai presus de roller coster există?). V-ați bucura să auziți că mai aveam puțin și treceam la manșă, în culmea surescitării și că soțul meu a fost nevoit să folosească forța pentru a mă ține locului pe scaun. Nici vorbă! (La manșă mi-am dorit un pic, pentru că în situații de criză mă bazez doar pe mine, dar mi-a trecut repede). Albastrul profund, văzut prin hubloul prea apropiat de ocean, m-a hipnotizat într-o clipă și Matei- meseriașul a executat una din cele mai line aterizări din viața mea, fapt care m-a nemulțumit într-o mică măsură, pentru că tensiunea pe care o tot acumulam de ore în șir merita și ea o zgâlțâială, fie ea cât de mică. Și uite-așa, clătinându-mă pe picioare după șase ore de zbor, am pășit pe frumoasa insulă din oceanul Atlantic și m-am îmbolnăvit grav de o primăvare eternă. Madeira însăși m-a îmbolnăvit.

Categorii:Oameni

Etichetat ca:,

24 de răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s