Oameni

Bolnavă de o primăvară eternă. Vindecarea

„Unde mergem? La băieții noștri?” Întrebarea asta ne-o puneam atunci când gambele zvâcneau mai tare, după urcușurile nesfârșite de prin Funchal, și când stomacul chiorăia, cerșind ceva de mâncare. „Băieții noștri” erau în proximitatea imediată a hotelului nostru și i-am descoperit la plesneală, după miros, în prima seară petrecută în Madeira. Restaurantul „Tradicional, seafood and wine” . Băieții (la vedere, că am zărit vreo trei persoane și în inima bucătăriei) erau, de fapt, trei băieți și o fată, plus un bucătar cu aspect de conchistador, ce-și părăsea din când în când bucătăria și trecea printre mese, cu un șorț până la glezne. Gestul nu era fără sens: bucătarului îi trebuiau, pentru regenerarea forțelor și a talentului culinar, imaginile mâncăilor satisfăcuți, unși până la coate și urechi de sosurile alea formidabile, precum și imaginile farfuriilor golite de conținut, în ciuda porțiilor pantagruelice. Mâncarea în sine era un vis, pentru ochi și papile gustative, însă spectacolul ce însoțea mâncarea te făcea să te simți ca un actor într-o piesă de teatru, din care scăpai vesel, puțin ciupit și cu stomacul fericit. Reprezentația sezonului a avut loc atunci când i-am sugerat bucătarului să ne prepare ce vrea el, ceva din afara meniului, Conchistadorul înfășurat în șorț a înnebunit de plăcere și, mulțumindu-ne de cel puțin o sută de ori că avem încredere în el, a plecat de lângă masa noastră cu pas vioi, de marș susținut, înspre bucătărie. Se bătea cu pumnul în piept și scotea sunete gutural-războinice, de îndemn și motivare, adresate sieși, dar mai ales personalului invizibil, din burta bucătăriei. Strigătele de război nu au încetat nicio clipă, ci dimpotrivă, s-au amplificat laolaltă cu zgomote de tingiri, tigăi, pahare. Unul dintre băieții de la servire, cel care nu prea ne înțelegea (și nici noi pe el), ne-a adus un cocteil tradițional, Nikita, din partea bucătarului. Buuun și l-am terminat repede, iar băiatul nostru a revenit cu alt rând de Nikita, altă variantă, să ne facem o imagine completă. Dinspre bucătărie se auzeau neostoite sunetele de luptă, întrerupte doar pentru un moment, când conchistadorul ne-a adus pe sub nas „prada zilei”, niște dihănii cu ochi bulbucați, ce mă priveau rece și indiferent. Adică asta vom mânca! După ce ne-a arătat dihăniile, ne-a adus, să nu ne plictisim, niște creveți cu un sos minunat (nu știu și nici n-am idee ce conținea), făcut după rețeta mamei lui, strict secretă de altfel. Strigătele de luptă și zgomotele de tingiri au repornit mai aprig, în timp ce noi aproape că ne săturasem. Când credeam că nu vom mai putea mânca ceva, chiotele au încetat și conchistadorul nostru a început să cânte ceva duios și, în scurt timp, ne-au venit dihăniile, într-o formă care ne-a făcut să ne răzgândim: putem să mâncăm, că nu ne-am săturat. Sangria curgea, peștele era minunat, iar conchistadorul își freca mâinile fericit. Nu se prefăcea, era fericit. Ca să nu-i stricăm fericirea, am luat și desert, un deliciu, care a venit să confirme că relativitatea este un concept general și că o burtă plină poate fi, în același timp, o burtă goală, în care poți băga fără măsură. La sfârșit, la un loc cu nota de plată, venea și tradiționala „poncha”, bomboana de pe colivă, după care vorbeam invariabil o portugheză fluentă. Plecam de la „băieții noștri” rotunzi și veseli, în timp ce ridicam în slăvi ginta latină, cea care ne înfrățea în suflet și simțire.

Când am ajuns acasă, în București, aveam doar trei ouă în frigider. Le-am aruncat într-o tigaie și le-am prăjit. Primul gând de România a fost că bucătarul-conchistador m-ar detesta dacă m-ar vedea.

Categorii:Oameni

Etichetat ca:,

10 răspunsuri »

  1. Orice relatare a unui concediu incepe cu monumente, (ca de suntem intelectuali) natura, exotice (ca de suntem sensibili) si se incheie, invariabil, in bucatarie. Ca te intrebi de ce e oare nevoie sa zbori mii de km, si sa emiti codoi, pt a ajunge intr-o bucatarie care ar putea fi si la coltul strazii?

    Ca si eu fusei plecat, dar am gasit ceva care in nici un caz nu aveam acasa, o apa formidabila, am innotat ore in sir, un soare blond, pe alocuri chiar dragastos. Nu vreau sa vorbesc de mincare, sunt la dieta!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Formidabil! Fie locurile cât de frumoase: apa, aerul, soarele, ploaia, dar trebuie și burtica pusă la punct! Fără, nu se poate!
    Vizităm muzee, expoziții, centre de cultură și artă, dar apoi toată lumea caută ceva de mâncare!
    Mi-a plăcut!👍

    Apreciat de 2 persoane

  3. Doamne, noroc că abia am mâncat, că altfel leșinam dracului pe tastatură!
    Apropo de remarcile (sau remărcile?!, că de când cu succesurile, nici nu mai știu care e pluralul corect) cu vizităm, ne culturalizăm, dar noi când mai mâncăm ceva bun, mie, cel mai plăcut lucru mi se pare când mergi pentru a doua oară într-un loc și nu mai vrei să bifezi nimic, niciun muzeu, nicio ruină, nicio catedrală, vrei să stai pe o bancă, pe o bordură și să te simți una cu locul ăla, să te lași să fii de-acolo măcar un ceas, și să simți că îi aparții de când lumea.

    Apreciat de 1 persoană

    • Din păcate (sau din fericire, nu știu) nu obișnuiesc să-mi pozez mâncarea din farfurie. Mă arunc pe ea înainte s-o imortalizez și, de regulă, are viață scurtă. Ai dreptate, locul ăla părea făcut pentru mine și, după cum ai văzut, am făcut cercetări despre costurile de trai. Am stat și pe bordură și m-am gândit cum ar fi să rămân acolo toată viața. Îmi părea convenabil.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s