Ghidul scutură din flamura galbenă și așteptă ca excursioniștii să se strângă în grup. Îi vedea cum ieșeau de prin magazine și cafenele și cum își târau zilele după ei, iar zilele păreau că avuseseră ceva greutate, pentru că pașii erau obosiți și lipsiți de putere. Îi lăsase să se odihnească în cătunul de la poalele dealului. Excursia era la preț redus, prin asociația de pensionari, iar excursioniștii nu se sfiau să-și scoată la vedere suferințele pe care anii le aduseseră. Tânărul ghid se simțea puțin mai bătrân în preajma pensionarilor și parcă i se umflaseră gleznele, în timp ce extrasistole îi oboseau inima. Se pare că bătrânețea e contagioasă și ghidul își făcea griji pentru ultima parte a drumului, urcușul blajin prin pădurea de foioase: le promisese un luminiș, gura raiului, unde puteau să-și tragă sufletul și să se bucure de splendoare. Avea dreptate să-și facă griji, că nici nu începuse urcușul pe poteca largă și netedă, că oftaturile din piepturile bătrâne nu mai pridideau. Au, inima, au, nu mai am aer și-mi bubuie urechile, au, meniscul s-a rupt și nu mai pot, au, că acum mor pe coclaurile astea. Degeaba le arăta pădurea și pârâul care le însoțea poteca, degeaba îi făcea atenți să asculte cântecul pădurii. Pădurea era ea însăși un organism viu, care respira și vorbea, însă excursioniștii se pierduseră cu totul în interiorul lor, incapabili să mai zărească ceva dincolo de ei și se jurau că n-o să mai pornească nicicând într-o asemenea aventură. Același lucru își promitea în gând și ghidul, în timp ce se ruga să ajungă cu încărcătura completă în luminiș. În pași mici, cu vaiete și plângeri adresate divinității, pestrițul grup a traversat pădurea și, pe nesimțite, copacii s-au rărit și poteca a devenit mai largă. Luminișul. Gura de rai. Ghidul s-a oprit brusc, între copaci și grupul s-a înțepenit în spatele lui, amenintând cu un infarct. „Ce e acolo? Căprioare?” Pensionarii vedeau și ei luminișul și mișcarea din mijlocul lui. „Nț”, zise ghidul cu binoclul la ochi, „oameni”. „Ce fac acolo? Picnic?” Ghidul dădu din cap:”nț” și băteânețea i se scutură brusc de pe umeri. „Sex, fac sex”. Pensionarii și-au făcut palmele streașini deasupra sprâncenelor și cu ochii mijiți miop încercau să prindă ceva din sensul mișcării din luminiș. Nu se distingea mai nimic și fiecare vedea ce voia. Doar ghidul avea binoclu și acesta își uitase cu totul de grija pentru excursioniști. Brusc, pe nimeni nu mai durea nimic și inimile supraviețuiau, în ciuda efortului fizic, a frumuseții pădurii și a afrontului adus moralității. Se făcuse liniște și grupul a stat nemișcat minute bune, până când cineva a spart tăcerea. „Mai bine ne întoarcem; să nu mai mergem în luminiș”. Toți au fost de acord, da, să ne întoarcem, și ghidul și-a lăsat binoclul pe piept și și-a reluat locul de conducător al grupului. Aerul se umpluse de aura unei fapte bune, deși fapta bună nu putea fi numită. Cu mintea razna, tânărul ghid a uitat să-și potrivească pasul la pasul excursioniștilor și cobora iute pe potecă. În urma lui, în pas alert, începuseră niște povești: „când eram eu tânăr”… și toți aveau povești, pentru că toți fuseseră tineri. Încă mai erau, dar uitaseră.