Într-un an, în preajma sărbătorilor, m-a luat valul (s-a întâmplat doar o dată) pregătirilor gastronomice și m-am apucat să cumpăr un sfert de porc. Cunoșteam pe numitul Cristi, mare crescător de doi-trei porci, pe care-i tăia și tranșa înainte de Crăciun, așa că eu, marele cumpărător de porci, nu a trebuit decât să platesc suma cerută și să aștept carnea, numai bună de băgat în cuptor. Și am așteptat un timp (și în timpul ăsta se apropia Crăciunul, iar eu ședeam calmă cu frigiderul gol), până când am decis că un telefon nu strică, să-i amintesc creștinului de mine. Cristi a răspuns imediat, nu uitase de mine. Dimpotrivă, chiar acum trece pe la mine. Eram la serviciu și nu prea îmi convenea ideea din cale-afară, dar am hotărât că e mai înțelept să nu-l întorc pe Cristi din drum. Și, în scurt timp primesc telefon: Cristi e jos, în parcare, cu porcul. Cobor cât pot de repede, îl găsesc pe Cristi fumând o țigară. Ce mai faci, bine, și eu la fel, unde e, că nu pot să stau, sunt de serviciu. Și Cristi se întoarce și mi-l arată cu degetul: într-o mașină de dimensiuni mici, pe bancheta din spate era înghesuit cel mai paralelipipedic porc văzut vreodată. Porcul era uriaș și ocupa orice milimetru cub de spațiu disponibil, dar mai cu seamă era viu și roz, curat ca un bebeluș, că-l spălase Cristi cu furtunul, să nu-i murdărească mașina. „Ești nebun, de ce chinui porcul așa?” întreb eu cu inima ruptă în două de mila animalului. „Ți l-am adus să-l vezi, că e sănătos, curat, să nu crezi că îți aduc carne proastă”, și-mi deschide portiera, să văd mai bine. Paralelipipedicul porc scotea niște sunete moi, ca un groh-groh șoptit și inima mea plàngea în piept. Eram gata să renunț la porc, fripturi, mese îmbelșugate când Cristi a închis portiera și m-a anunțat că mâine primesc carnea, după ce îl perpelește la foc de paie și îl tranșează. „Cum îl cheamă?” întreb eu stupid, cu niște lacrimi în gât, gata să leșin că frumosul ăla paralelipipedic și roz, cu voce șoptită va fi tranșat și ars pe rug. Cristi s-a uitat la mine și mi-a zis că nu are nume: „dacă vrei să-l mănânci, nu-i dai nume; dacă-i dai nume nu mai poți să-l mănânci”. A plecat, cu porc cu tot, prin buricul Bucureștiului, iar eu am rămas vegetariană convinsă, susținător al drepturilor porcilor și a altor animale din care se face friptură. A doua zi mi-a adus Cristi carnea și o bucată mare de șorici, frecată cu sare și mirosind a fum. Purtarea mea a fost lamentabilă, dovadă clară că nimeni nu e de încredere, nici chiar eu însămi și am mâncat pe loc șoriciul ăla, în picioare și fără să mă spăl pe mâini. Se topea în gură și era bun, bun de tot. Gândul mi-a fost totuși la simpaticul paralelipiped roz, dulce grohăitor: m-am gândit că ce bine a fost totuși că marele crescător Cristi nu i-a dat vreun nume.
Categorii:Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Eu cred că am uitat gustul porcului de la țară.
Țin minte însă că pe ultimul porc tăiat îl chema Elvis și în ultimele lui săptămâni nu îi mai plăcea să stea pe picioarele din spate, ci doar în șezut.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E vorba despre destinul celor numiți Elvis. Se îngrasă, stau pe șezut, mor în condiții dramatice.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că i-am dat acest nume pentru că, în pofida acestor amănunte care se prefigurau, era magnific în felul său. Avea și un zâmbet inconfundabil.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
P.S. Îmi aduc aminte și de o purcică. Pe ea o chema Sonia, habar nu am din ce motiv.
Spre deosebire de Sonia, din Elvis s-a consumat ceva încă din timpul vieții lui.
Anume, după ce a venit veterinarul și l-a castrat, omul ne-a întrebat dacă ne trebuie ”bijuteriile” porcului. Auzind că nu, a părut foarte mulțumit. Le-a pus într-o pungă pe care a scos-o din buzunar și ne-a explicat cu amănunte cum o să le gătească.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Delicatese. Știa veterinarul ceva.
ApreciazăApreciază
Amărui-gustos șoriciul, nu?!
Noroc cu stilul savuros al scrierii!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Superba povestea porcului fara nume,
Însa de „paralelipipedici” e plin în lume.
Indiferent ca-s roz sau au alta culoare,
Porcii contemporani azi au doua picioare…
Sarbatori minunate, în toate aspectele binecuvântate, draga Adole…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sărbători frumoase și ție!
ApreciazăApreciază
Pe primul crescut de mine il chema Pick-up! Cineva dorea sa se scape de el ca era cam rahitic si refractar la ingrasat! L-am „adoptat” eu langa al meu si de Craciun s-a transformat intr-o Tesla (dupa care imi pare si acum rau desi am un pickup automatic si cu toate extra posibile!)
ApreciazăApreciat de 2 persoane
🤣🤣🤣
ApreciazăApreciază
Ce mult mi-a plăcut povestea! 🤗
Și am râs, amintindu-mi și de pățania moșului, pe care sora mamei l-a chemat într-o comuna din Vaslui, să-i taie porcul ca în Ardeal.
S-a pregătit moșul de lucru și i-a zis mătușii: „Legați-l și aduceți-l aici!”.
Mătușa: „Ghițișor, vino tu la mama!” și porcul a venit.
Moșul, uimit,: „No, acum puneți-l jos!”.
Mătușa: „Ghițișor, ia așează-te tu cuminte, jos!” și porcul s-a așezat.
Moșul, șocat de-a dreptul: „Apoi tu, copilă, alergați-l voi o țâră prin ogradă, că altfel io pe porcul ăsta nu-l pot tăia!” .
Dar ce bun îi șoricul! 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ghițișor ăsta pare greu de ucis. De dezarmează cu drăgălășenii. Porcul se taie într-un fel în Ardeal și într-un alt fel în Vaslui?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cel puțin la vremea respectivă, în Vaslui, când tăiau porcul, nu preparau nici slănină afumată, nici nu făceau caltaboș. Porcul era „dezbrăcat” de șoric. Chiar și tranșarea cărnii se făcea diferit.
Moșul știa să selecteze bucățile de carne în funcție de ceea ce urma să fie preparat din ele, știa cum trebuie afumate carnea, cârnații, slănina. Era tare priceput…
ApreciazăApreciat de 1 persoană