Proza scurta

Altă poveste de Crăciun

Într-un an, în preajma sărbătorilor, m-a luat valul (s-a întâmplat doar o dată) pregătirilor gastronomice și m-am apucat să cumpăr un sfert de porc. Cunoșteam pe numitul Cristi, mare crescător de doi-trei porci, pe care-i tăia și tranșa înainte de Crăciun, așa că eu, marele cumpărător de porci, nu a trebuit decât să platesc suma cerută și să aștept carnea, numai bună de băgat în cuptor. Și am așteptat un timp (și în timpul ăsta se apropia Crăciunul, iar eu ședeam calmă cu frigiderul gol), până când am decis că un telefon nu strică, să-i amintesc creștinului de mine. Cristi a răspuns imediat, nu uitase de mine. Dimpotrivă, chiar acum trece pe la mine. Eram la serviciu și nu prea îmi convenea ideea din cale-afară, dar am hotărât că e mai înțelept să nu-l întorc pe Cristi din drum. Și, în scurt timp primesc telefon: Cristi e jos, în parcare, cu porcul. Cobor cât pot de repede, îl găsesc pe Cristi fumând o țigară. Ce mai faci, bine, și eu la fel, unde e, că nu pot să stau, sunt de serviciu. Și Cristi se întoarce și mi-l arată cu degetul: într-o mașină de dimensiuni mici, pe bancheta din spate era înghesuit cel mai paralelipipedic porc văzut vreodată. Porcul era uriaș și ocupa orice milimetru cub de spațiu disponibil, dar mai cu seamă era viu și roz, curat ca un bebeluș, că-l spălase Cristi cu furtunul, să nu-i murdărească mașina. „Ești nebun, de ce chinui porcul așa?” întreb eu cu inima ruptă în două de mila animalului. „Ți l-am adus să-l vezi, că e sănătos, curat, să nu crezi că îți aduc carne proastă”, și-mi deschide portiera, să văd mai bine. Paralelipipedicul porc scotea niște sunete moi, ca un groh-groh șoptit și inima mea plàngea în piept. Eram gata să renunț la porc, fripturi, mese îmbelșugate când Cristi a închis portiera și m-a anunțat că mâine primesc carnea, după ce îl perpelește la foc de paie și îl tranșează. „Cum îl cheamă?” întreb eu stupid, cu niște lacrimi în gât, gata să leșin că frumosul ăla paralelipipedic și roz, cu voce șoptită va fi tranșat și ars pe rug. Cristi s-a uitat la mine și mi-a zis că nu are nume: „dacă vrei să-l mănânci, nu-i dai nume; dacă-i dai nume nu mai poți să-l mănânci”. A plecat, cu porc cu tot, prin buricul Bucureștiului, iar eu am rămas vegetariană convinsă, susținător al drepturilor porcilor și a altor animale din care se face friptură. A doua zi mi-a adus Cristi carnea și o bucată mare de șorici, frecată cu sare și mirosind a fum. Purtarea mea a fost lamentabilă, dovadă clară că nimeni nu e de încredere, nici chiar eu însămi și am mâncat pe loc șoriciul ăla, în picioare și fără să mă spăl pe mâini. Se topea în gură și era bun, bun de tot. Gândul mi-a fost totuși la simpaticul paralelipiped roz, dulce grohăitor: m-am gândit că ce bine a fost totuși că marele crescător Cristi nu i-a dat vreun nume.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:

14 răspunsuri »

  1. Superba povestea porcului fara nume,
    Însa de „paralelipipedici” e plin în lume.
    Indiferent ca-s roz sau au alta culoare,
    Porcii contemporani azi au doua picioare…

    Sarbatori minunate, în toate aspectele binecuvântate, draga Adole…

    Apreciat de 1 persoană

  2. Pe primul crescut de mine il chema Pick-up! Cineva dorea sa se scape de el ca era cam rahitic si refractar la ingrasat! L-am „adoptat” eu langa al meu si de Craciun s-a transformat intr-o Tesla (dupa care imi pare si acum rau desi am un pickup automatic si cu toate extra posibile!)

    Apreciat de 2 persoane

  3. Ce mult mi-a plăcut povestea! 🤗
    Și am râs, amintindu-mi și de pățania moșului, pe care sora mamei l-a chemat într-o comuna din Vaslui, să-i taie porcul ca în Ardeal.
    S-a pregătit moșul de lucru și i-a zis mătușii: „Legați-l și aduceți-l aici!”.
    Mătușa: „Ghițișor, vino tu la mama!” și porcul a venit.
    Moșul, uimit,: „No, acum puneți-l jos!”.
    Mătușa: „Ghițișor, ia așează-te tu cuminte, jos!” și porcul s-a așezat.
    Moșul, șocat de-a dreptul: „Apoi tu, copilă, alergați-l voi o țâră prin ogradă, că altfel io pe porcul ăsta nu-l pot tăia!” .
    Dar ce bun îi șoricul! 😀

    Apreciat de 2 persoane

      • Cel puțin la vremea respectivă, în Vaslui, când tăiau porcul, nu preparau nici slănină afumată, nici nu făceau caltaboș. Porcul era „dezbrăcat” de șoric. Chiar și tranșarea cărnii se făcea diferit.
        Moșul știa să selecteze bucățile de carne în funcție de ceea ce urma să fie preparat din ele, știa cum trebuie afumate carnea, cârnații, slănina. Era tare priceput…

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s