Proza scurta

Zborul. Proză scurtă

E adevărat, nu e vorbă-n vânt: poți obține orice dacă îți dorești foarte mult. Primul pas este să-ți dorești, dar nu e suficient. Nu poți aștepta cu ochii închiși să ți se îndeplinească dorința. Pasul al doilea este cel puțin la fel de important ca primul: trebuie să faci ceva acolo, o mică zbatere și un minimum de efort. Uite, eu mi-am dorit mereu să zbor. Am încercat la început cu o umbrelă, dar nu am reușit și zborul mi s-a frânt de la mijloc, iar căderea a fost dureroasă. Am încercat să dau repede din brațe, asemeni aripilor de pasăre: parcă ceva-ceva s-a întâmplat, ca o glumă de zbor nereușit. Trupul nu-mi era suficient de aerodinamic și zborul a fost amânat, până când s-a ivit ocazia unei noi încercări. Când m-am ridicat puțin deasupra solului a trebuit să învăț să calc pe aer, să-l las să mă legene și să-l stăpânesc. Mai greu a fost cu plutirea, pentru câ centrul de greutate se tot schimba și-mi producea amețeli. După câteva exerciții de plutire am luat-o lin pe fereastră și m-am ridicat deasupra orașului. Mi-a plăcut să ating cu palmele vârfuri de copaci și turle de biserică. Niște pescăruși obraznici mi-au schimbat traiectoria și era cât pe ce să pic în vrie. Noroc că m-am redresat imediat și, pe o boare ușoară, m-am ridicat mult mai sus, deasupra unor cumulo-nimbuși amenințători, unde plutea bezmetic și profesoara de chimie din liceu. Cum? Și ea poate? Am fost puțin dezamăgită să o întâlnesc în cerul meu; nici în liceu nu mi-a plăcut. Sigur, a fost o profesoară cam afurisită și am înțeles de ce zboară: era ușoară, mai ușoară decât fulgul și zborul ei nu era decât rezultatul unei trup lipsit de greutate. M-a recunoscut și mi-a făcut un semn prietenesc din mână. Pace și ție, i-am răspuns eu și am țâșnit în sus, cu un fel de emfază, să-i arăt că eu zbor cu adevărat, în ciuda gravitației. Nu stăpâneam prea bine zborul și m-am trezit pe o stea roz, exact ca în blogul meu, unde am șezut puțin și mi-am legănat un picior, deși știu că este un gest nepotrivit în anumite circumstanțe. Acolo sus nu este frig, așa cum se spune: dimpotrivă, este destul de cald și niște transpirații mi-au acoperit pielea. Hm, poate e hipoglicemie, bine că am o ciocolățică în buzunar. O mâncam încet, că mă întristează când se termină prea repede, când am auzit cum îmi vorbește universul. Era evident că mie-mi vorbea, pentru că eram destul de singură în galaxie. Chiar speram să aud muzica sferelor sau ceva la fel de magnific, da’ de unde! Universul îmi vorbea cu o voce masculină, plină de viciu, într-o limbă universală, pe care o înțelegeam perfect: „băi, dacă mai fumați porcării la mine în garaj, chem poliția”.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:,

7 răspunsuri »

  1. Mist0 proza! Felicitari!
    Nici daca ai chema politia nostrastellara sau cea goelactica nu ti-ar rezolva problema „zborului”. Poate doar Arhanghelul Mihail te-ar putea salva de întâlnirile de gradul 0(zero).

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s