„Ce faci mă Gicule pe aici, că nu te-am mai văzut dinainte să ieși la pensie”. Gicu arăta bine și doar burdihanul parcă era mai mare. „Nevastă-mea a vrut niște carote din piață de la Obor, că cică sunt mai bune aici”, și din vorbă-n vorbă, m-am tras cu Gicu la o terasă, sub umbrelă, să ne ferim de căldura dogoritoare. Am luat și niște mititei; miroseau de-ți mutau nasul. Și câte un rând, la halbă, un rând îl dădeam eu, un rând îl dădea Gicu, din pensia lui aia mare. Îi pria la pensie, se vedea că e odihnit și fără griji. Poate puțin plictisit, că altfel nu l-aș fi bănuit pe Gicu în stare să vină până la Obor să cumpere, cum îi zice… carote, ce-or mai fi și astea. Gicu, nevorbit tare, mi-a fâcut capul calendar, noroc că după al nuștiu câtelea rând începuse să i se împleticească limba în gură și a mai redus din debit. Era cald, dom’le și i-am zis lui Gicu că mai dau un rând și plec acasă, să nu mă prindă arșița mare pe drum. Gicu a vrut să se supere că plec așa curând, dar nu prea mai avea forță să combată: ne-am stins în tăcere divergențele cu berea rece și, ca să mai risipesc din liniștea aia stânjenitoare, l-am întrebat ce dracu îs alea carote, că nu am văzut în viața mea. Din servieta veche de piele pe care o purta la serviciu, înainte de pensie, Gicu a scos un mănunchi de carote și le-a pus pe masă, între halbele aburite. Morcovi, dom’le și i-am cerut voie să mănânc unul, să mă conving. Gicu m-a poftit la o carotă și eu am ronțăit-o încet, s-o degust pe îndelete. Morcovi, dom’le, fără nicio îndoială. Și pe urmă mi s-a făcut rău: s-a făcut negru în jurul meu și am alunecat de pe scaun. M-am trezit sub masă, mă bâzâia o muscă albastră, iar Gicu îmi trăgea niște palme, dar cam lipsite de vlagă; nici el nu se simțea foarte bine. Nu știu, dom’le, da’ eu carote n-o să mai mănânc niciodată!