Oameni

Învăț de la psihopați și aproape că sunt unul (partea întâi)

Ultima carte pe care am citit-o în anul ce a trecut a fost pe cale să-mi devină un fel de ghid practic și mental al vieții cotidiene. Este vorba despre „ABC- ul psihopatului de succes”, a neuropsihiatrului Kevin Dutton, despre care v-am mai vorbit și cu alte ocazii. De data asta există și o a doua semnătură a cărții, Andy McNab, care este el însuși un psihopat, declarat astfel în urma numeroaselor testări. Andy nu ciopârțește cadavre și nu împrăștie bucățile ciopârțite în diverse puncte cardinale, dar are cumva fibra, structura de a face așa ceva cu inima ușoară. Andy este doar un psihopat „bun”, fost luptător SAS, decorat cu cele mai înalte distincții ale Armatei Britanice. Poate citiți cartea (se citește extraordinar de ușor, este pentru tot poporul și nu doar pentru specialiști) și de aceea nu vă dau spoiler. Vă spun doar că de la Andy am învățat o grămadă de lucruri, chiar dacă eu sunt foaaarte diferită de luptătorul SAS. Eu am scrupule, el nu are (niciodată), eu sunt fricoasă, el nu cunoaște frica, eu îmi pierd calmul în situații de criză, el abia atunci se simte în elementul său, eu empatizez ușor, el – niciodată. Și totuși, pentru că Andy îmi povestește care este perspectiva lui asupra unei situații de viață (cum ar fi tortura în situația în care a fost luat prizonier), perspectiva mea asupra anumitor situații a suferit modificări. De exemplu situațiile în care nu ai niciun control nu merită (e un fel de a spune) vreun consum emoțional, pentru că oricum nu poți interveni. Eu nu sunt Andy și ceva stres am pe acolo, dar îmi e clar că cel mai înțelept e să lași situația să treacă prin tine și abia apoi, după evaluarea pagubelor și resurselor, vezi ce poți face. Nu știu cum nu m-am gàndit până acum cu propriul meu cap că miza (obiectivul, câștigul, premiul) într-o acțiune te poate copleși, deși am văzut-o pe Simona Halep, aflată într-o formă exceptională, gata să leșine când și-a dat seama că e la un pas de a câștuga turneul Rolamd Garros. E adevărat că atunci când miza e mare (tu acorzi încărcătură emoțională mizei) nu mai contează că ești cel mai bun din cursă pentru că altul, mai puțin bun, nu este paralizat de ideea câștigului și nu are o problemă dacă nu câștigă: e fără balastul emoțional care să-i încetinească demersul.

Concret, iată ce am ajuns să fac, după ce l-am cunoscut pe Andy:

„Poți să preiei și pacienții mei, că eu aș pleca mai devreme”, îmi zice o colegă. Pentru clarificarea contextului ar trebui să spun că, înainte de a-l cunoaște pe Andy, aș fi răspuns „sigur, nicio problemă”, chiar dacă nu-mi convenea. Dar îl cunoscusem deja pe Andy:”nu, nu pot, să nu te superi”. Colega nu se aștepta la un astfel de răspuns și, deși refuzul meu nu ar mai fi cerut o continuare a discuției, ea m-a întrebat puțin iritată și confuză „de ce?” Mărturisesc că am vrut să spun o minciună, dar mi-am amintit de Andy: ” nu am chef să muncesc mai mult”, ceea ce era chiar adevărat. Poate credeți că acea colegă s-a supărat. Nț, i-am crescut în ochi, dar nu aș putea să va explic de ce. Întrebați-mă cum m-am simțit eu. Al naibii de bine, ca în pielea unui psihopat. Parcă eu însămi îmi băteam pe umăr: bravo, vezi că poți!

Categorii:Oameni, Proza scurta

Etichetat ca:

10 răspunsuri »

  1. Ei, dacă tot ai învățat de la profesioniști si ti-ai mai si dovedit că poți, poate n-ar strica să aplici cunoștințele în zona comentariilor de pe blogul adorian așa încât anul asta să reușești o armonizare calitativă între nivelul prozelor din header si a celor de footer. De preferat la nivelul de sus. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Marii psihopați ajung lideri puternici în mod aproape natural, iar psihopații de rând sunt prin pușcării sau la balamuc. Omenirea e nițel bolnăvioară, dar așa a fost mereu, cam de când a ieșit de prin peșteri și s-a organizat în cete. Cine își închipuie că balamucul e îngrădit se înșală.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Cu ani în urma, erau două congrese științifice în același timp într-un oraș. Eram trei prieteni la unul dintre ele și o femeie (colega unuia dintre noi) la celălalt, cel de psihologie/psihiatrie. Femeia avea tot ce-i trebuia pentru a fi vânată de toți trei. Consecința a fost că ne-am dus într-o dimineață la congresul psiho. Desigur, toți trei, ca nu cumva, vreunul să capete un ascendent asupra celorlalți.
    Ei bine, în acea dimineață s-au tras concluziile privind linia dintre normal-psiho și anormal-psiho. A fost, cu adevărat, interesant. Au conchis că linia nu există. Practic, nimic nu era sigur, totul se putea modifica, niciun diagnostic nu era ferm.
    Unul din cei trei a ajuns, după ’90, șef pe la psihologi.

    Apreciat de 2 persoane

    • Adevărat, definește normalitatea dacă poți. Ce e comportament deviant la unii, la alții e doar pionierat, comportament rebel etc. Dar trebuie să recunoști că în pozițiile de putere ajung cei care au un anumit tip de comportament (deviant, aș îndrăzni să spun). Nu mi-e clar dacă ajung în poziții de fortă datorită comportamentului sau dacă dezvoltă comportamentul datorită poziției de putere. Știi experimentul acela cu un grup de tineri care a fost împărțit în două: unii erau gardieni și ceilalți erau deținuți. Ei au dezvoltat comportamente de putere și respectiv de victime, deși știau că e doar un experiment.

      Apreciat de 2 persoane

  3. Daaaaaaa, totul e relativ. Comportamentul tau nu mi s-a parut de psihopat, este nevoie din cand in cand sa spui : NU ! Dar granita dintre normalitate si nebinie este pe muchia unui cutit, sau un fir de par, pe urma totul depinde de sistemul de referinta si de care parte a gardului te afli. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s