Ai zice că e una din acele zile în care universul îți zâmbește și pașii te plimbă unde vor ei, în timp ce gândurile îți zboară în toate direcțiile. Îmi spun cu putere că lucrurile, în esența lor, sunt de o simplitate uluitoare și doar mințile de oameni sunt complicate. După un copac îmi apare corpul unei pisici; cele nouă vieți i s-au terminat de câteva zile și ea se expune indecent în soarele blajin. Lucrurile sunt așa de simple și hoitul are încă o formă, dar descompunerea e vie și aproape rapace. Niște viermi albi și grași se îndoapă lacom și se îmbulzesc unii peste alții. Ar fi buni ca nadă pentru pescuit, dar alung gândul grețos pentru că îmi place să complic lucrurile, asemenea tuturor. De fapt, ceea ce are un început trebuie să aibă și un sfârșit, iar între început și sfârșit încape un lung lanț trofic. Atât de simplu. Îmi iau ochii de la pisică și de la festinul macabru pentru că mă salută un domn, cu o veselie strepezită într-un zâmbet greșit. Mă urăște pentru că știe că eu știu. Doar l-am văzut și privirile ni s-au intersectat atunci când strângea în brațe o femeie nepotrivită și, chiar dacă ne-am întors privirile, de atunci sunt personaj în romanul lui. Mi-ar fi plăcut un roman complex, cu intrigâ generoasă, dar nu am avut noroc decât de un roman de duzină, construit în jurul unui adulter obișnuit, cu iz de telenovelă. Oricum sunt doar un personaj secundar, un martor incomod, care-și trage forța din adulterul altuia. E suficient totuși ca domnul acela să mă urască și să se întrebe dacă am dus povestea mai departe. I-aș explica amical că lucrurile sunt simple, uite pisica asta e moartă și se descompune chiar sub ochii noștri, suntem doar un cumul de atomi ce se recombină între sfârșituri și începuturi. Nu are niciun rost să te complici și să mă urăști, idila ta vinovată se va sfârși așa cum a început și vei uita de ea, de mine și chiar și de tine atunci cànd lanțul trofic se va desăvârși. Îi zâmbesc și eu domnului în timp ce îi răspund la salut și-mi simt zâmbetul construit din bucăți care se îmbină nereușit. Încerc să-i transmit telepatic că nu mă interesează romanul lui de duzină și că am ajuns acolo dintr-o eroare de timp și spațiu. Dar minților omenești nu le place simplitatea și-mi dau seama că telepatia nu a funcționat, pentru că mă cercetează din privire asupra intențiilor mele, cu un amestec de rugă, ură și amenințare. Îl las să se chinuie cu micile lui dileme ieftine și merg mai departe, bucuroasâ să-mi mestec în minte ideea de simplitate copleșitoare. Într-o sclipire trecătoare am avut un gând vag, ca un embrion insuficient metamorfozat, că în simplitate stă cheia. A cui cheie? și sclipirea s-a stins și, ca o ironie a universului, am știut că am răspunsul, dar nu știu întrebarea.

Iar lumea mănâncă ovăz cu mult nesaț, ovăz cu iaurt, ovăz în castron, ovăz de la botul calului. E doar vechea meteahnă de a complica lucrurile și a dori o sănătate eternă și o viațâ fără sfârșit. Febra ovăzului e destul de contagioasă și pot să jur că am auzit universul nechezând puțin zeflemitor.