Proza scurta

Bănuți

În fața mea curgea repede un râu nervos cu ape negre. Pe malul celălalt se vedea o luncă verde, cu iarbă grasă și margarete grațioase, cu gâtul sumețit spre cer. Imediat mi-a venit poftă să fac un buchet de margarete, că doar sunt florile mele preferate. M-am apropiat de apa curgătoare și picioarele îmi alunecau în malul clisos. Ce păcat, nu pot trece râul, e prea învolburat și negru. M-am întors înapoi, dar margaretele alea mă tot momeau. Pașii m-au dus în josul râului, unde apa se liniștea puțin. Acolo am găsit bine ascuns în stufăriș o canoe ciudată și am știut din prima clipă că pe mine mă aștepta. Cum stăteam să mă lămuresc în ce fel să trec râul cu ambarcațiunea aceea rudimentară, am simțit o mână pe umăr: vrei să te trec dincolo? Da, vreau, am răspuns eu repede și m-am întors către stăpânul de fapt al ambarcațiunii. Era un zdrahon cu figură severă, aproape antipatică, îmbrăcat într-o salopetă murdară. Îl însoțea un câine uriaș, cred că era un mastif tibetan, cu mișcări leneșe și colți la vedere. Bine, te trec imediat, dar ai bani? îmi zice zdrahonul ușor iritat. Dau să mă caut prin buzunare și abia atunci observ că sunt în chiloți. Îmi vine să râd și îl întreb pe zdrahon dacă nu mă duce pe datorie. Imperturbabil mi-a răspuns că e exclus, fără un ban, acolo, nu mă trece. Orice monedă e bună, dar eu nu am, că sunt în chiloți și nu am buzunare. Încerc să-l lingușesc puțin, că poate mă trece totuși. „Știi, și eu am un câine, un șoricar. Al tău ce rasă e?” și întind mâna să mângâi dihania pe cap. Tibetanul sau ce-o fi fost el nu era prea prietenos și și-a ridicat doar puțin buza de sus, cât să-i văd mai bine colții, iar stăpânul lui cu salopeta murdară nici nu a catadicsit să-mi răspundă. A ridicat doar un deget și mi-a arătat în direcția opusă margaretelor. Am luat-o ușor într-acolo și bombăneam ceva despre pretențiile stupide de a avea bănuți, chiar și monede, atunci când ești mai mult dezbrăcat și nu ai buzunare. În urechi îmi răsuna un uruit ca de pietre care se freacă unele de altele. Aveam plămânii fierbinți și nisip între măsele. „Ieși afară, că te-a lovit valul în cap și te-a rostogolit de câteva ori. E ca-n centrifugă. Au ridicat și steagul roșu. Ai vreun bănuț? Să luăm o bere, că de înotat nu e cazul pe valurile astea”. Vocea îmi era familiară și i-am răspuns scrâșnind din dinți și nisip că voi plăti cu cardul.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:

11 răspunsuri »

  1. Da, e o posibilitate și asta- să rămâi fără bani pe acolo. Probabil că trebuie să o iei în susul râului, ca să-i ocolești bazinul hidrografic. Durează un pic, sau poate că e imposibil, dar, decât să stai degeaba…

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am intuit de la primul rând despre ce-i vorba: valuri negre, bănuți… Sfârșitul a fost cam ca-n bancul următor:

    La poarta Raiului bate cineva cu putere. Se duce Sf. Petru și deschide, dar afară nimeni. Scena se repetă de câteva ori, după care Sf. Petru se așează la pândă. Imediat ce se aude din nou prima bătaie în poartă, Sf. Petru deschide fulgerător ușa și vede un spirit care se pregătea s-o ia la sănătoasa (pun intended). Sf. Petru către el: „Păi bine măi, ție îți arde de glume? Vrei să intri sau nu?” La care spiritul îi răspunde: „Eu aș vrea, dar mă tot resuscitează ăștia…”

    Uite un film în care la un moment dat apare și motivul bănuțului (șeful acelui circ din deșert îi cere protagonistului un ban sau așa ceva), dar e mai dificil să-ți dai seama despre ce-i vorba, până la final, care oricum e deschis (sunt curios dacă o să-ți placă, că pe IMDb are o notă foarte mică):

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s