Vreo trei ani la rând am fost vedetă și cântam din fundul plămânilor cele două melodii cu valoare de hit: trei culori cunosc pe lume și Mărioară de la Gorj. Repertoriul era mic și compensa printr-un exces de sentiment, patriotic sau de dragoste turbată, după cum cerea melodia. Pe scena prăfuită dansam în tălpile goale și nu prea curate, cu flori de cireș în păr și veșnicia în față. Publicul mă onora cu atenție nemărginită, dacă era vorba de Carp cel surd, câinele bătrân ce ridica nori de praf atunci când dădea din coadă sau de cele zece găini ouătoare, înțepenite extatic în fața muzicii mele. Nemișcarea profilurilor de dinozauri opriți precoce din creștere nu putea fi decât un semn al talentului meu, insuficient recunoscut. Doar necesitatea imperioasă a ouatului mă putea lăsa fără public și chiar în astfel de condiții, toanele de vedetă mă puteau face capricioasă și răzbunătoare. În umbră pândea decepția, pe care o puteam simți în miezul sufletului meu neliniștit de artist. Adevărata decepție mi-a ciupit veșnicia și a căpătat contur odată cu apariția Marelui Vasile în ograda bunicilor. Un nevrotic incurabil, Marele Vasile le cam trăgea la măsea prin îndopare siluită cu cognac și semințe, întru veșnică frăgezire. Nu e de mirare că nu prea îmi gusta talentul, ci dimpotrivă, îl apucau niște nervi de culoare roșie la auzul glasului meu: năvălea înfoiat în mijlocul scenei și-mi viola spațiul personal într-un coșmar zgomotos, cu un moț ostentativ ce atârna șui pe lângă mărgelele stacojii. Am crezut că poftește la microfonul meu, un știulete de porumb, dar Marele Vasile era prea beat să-și mai dorească altceva decât sfârșitul carierei mele. În viața fiecărei vedete (asta e, nu ai cum să te opui) vine un moment în care trebuie să te retragi cu demnitate. Așa am făcut și eu, dar pe Marele Vasile nu l-am iertat, deși îmi aduc aminte că a fost destul de fraged.