Dacă e ceva pe lumea asta care mă îngrozește teribil, acel ceva este cutremurul. Abia apuc să mai uit că Pământul obișnuiește să se scuture uneori asemenea unui câine prins de ploaie că nenorocirea se întâmplă din nou. O fărâmă, infinitezimală de bună seamă, din spaima celor loviți de cutremur o resimt și eu, un anonim martor media al nenorocirii. Fără voia mea, îmi imaginez trupuri blocate sub dărămături, mai ales oameni încă vii, terorizați de posibilitatea ca nimeni să nu-i audă, rămași fără glas și putere, fără salivă în gură. Îmi imaginez familii rupte în bucăți, mame ce-și caută copiii și copii care nu mai au mame. Peste toate, ca o regină a groazei, domnește incertitudinea supraviețuirii, care te omoară mai rău decât cutremurul în sine. Și asta doar pentru că, ascunse privirilor noastre, plăcile tectonice sunt într-o mișcare continuă, se încalecă și se gârbovesc, trec unele pe lângă altele, încet și sigur, fără ca noi să avem habar. Ai zice că e ceva natural și că altfel nu are cum să se întâmple.

Vai de bieții oameni din Turcia și Siria. Refuz să mă gândesc că la noi nu s-a mai întâmplat de mult timp.