Oameni

Cerșetori

Am avut nenorocul să am treabă prin oraș la o oră la care toată lumea părea să aibă treabă. De aceea traficul era greoi, intersecțiile blocate și cozile mari pe la semafoare. Vad bun pentru cerșetorii de intersecție, acei cerșetori care vin să-ți arate, atunci când stai la semafor, un ciot de membru, o plagă buboasă sau o cicatrice veche de arsură. Între ei, distinct ca luceafărul între stele, este și un Charlie Chaplin obscur, care mă înspăimântă un pic atunci când își învârte bastonul printre parbrize. Cu unele excepții mici, cerșetorii nu primesc mai nimic, cel puțin atât cât am putut eu să văd. Am avut timp să mă gândesc unde greșesc acești oameni ai muncii și în ce fel și-ar putea eficientiza activitatea. Doar pentru că ești cerșetor nu înseamnă că meseria asta nu poate fi făcută bine. Poate că dacă ar fi văzut „Filantropica” lui Nae Caranfil ar fi știut să se managerieze mai bine. Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană (parcă așa spunea Nae), iar convingerea mea este că povestea nu trebuie să fie una oarecare, ci o poveste care ar putea fi a ta. Cine nu se simte obligat să dea ceva de pomană unui semen leit lui, dar care este totuși nenorocos în comparație cu el? Iată o ocazie potrivită pentru orice binefăcător să-și arate în acest fel superioritatea care altminteri nici nu există. De aceea, cerșetorii de intersecție nu ar trebui să-și etaleze bubele care produc dezgust și nu milă, ci ar trebui să fie spălați, îngrijiți, civilizați, cu discurs simplu și concis, de genul „vă rog să mă ajutați, sunt într-un impas”. Ideea este că binefăcătorul ar vrea să fie superiorul (prin pomană) unui individ spălat, civilizat, decât al unui jegos păduchios. În acest ultim caz superioritatea este evidentă și fără pomană. Mult mai mult succes au bătrânicile cu ochi umezi, pripășite pe lângă vreo covrigărie, cu privirile ațintite în vitrina cu bunătăți. Nu spun nimic, ci doar așteaptă ca vreun suflet milostiv să le pună un ban în palmă sau să le cumpere o merdenea. Din păcate, succesul bătrânicilor cu ochi umezi s-ar putea să aibă în spate o poveste adevărată și multă foame.

Să vă spun un secret: aveam 18 ani și puteam face orice, inclusiv să cerșesc. „Vă rog să-mi împrumutați și mie un leu pentru metrou”. Eram la Universitate la gura de metrou și după jumătate de oră m-am mutat în Lăptăria lui Enache unde am băut până ni s-au terminat banii cerșiți (aveam și companie, evident). Secretul este că binefăcătorii noștri nu ne-au fost nicio clipă superiori. Erau doar fraieri.

Categorii:Oameni

Etichetat ca:

9 răspunsuri »

  1. Mi-a povestit săptămâna trecută îndrumătorul meu de licență, printre altele (are foarte multe povesti), că pe vremea când era el student, erau mai „șmecheri” cerșetorii. A spus că veneau în fața facultății când aveau studenții de dat examene mai ales în restanță, și ziceau : ” fă bine și dă-mi și mie un leu ca să-ți treci examenul” . Sună bine. Dar apoi dacă refuzau schimbau placa ” dacă nu-mi dai o să îți pici examenul „. Cică funcționa mai bine a doua variantă.
    Așa că mi-a adus aminte de asta postarea ta. 🙂

    Apreciat de 3 persoane

  2. Cred că aveam vreo 6 ani. Veniturile părinților nu erau prea mari și mai se apucaseră și de făcut o casă. Unul dintre prieteni făcea parte dintr-o familie cu 3 copii, iar eu eram singur la părinți. Și totuși, el avea jucării mai multe și mai frumoase decât mine. Avea, pe vremea aceea, un set complet de cowboy din plastic, pe care mi l-aș fi dorit și eu. Dacă nu se putea să-i am pe toți, m-aș fi bucurat să am măcar unul. Părinții îmi explicau că nu sunt bani, dar ce să priceapă un copil la vârsta aia. Ei îmi spuneau că ne facem casă, mie-mi trebuiau cowboy. Așa că m-am dus în fața magazinului de jucării și am început să cer oamenilor care treceau: „Tanti, dați-mi, vă rog 40 de bani ca să-mi cumpăr un cowboy!” O persoană care îi cunoștea pe ai mei i-a spus mamei pe unde sun și ce fac. Săraca de ea, a venit într-un suflet, nu m-a certat, mi-a luat un cowboy și am plecat acasă. Ce-o fi fost in sufletul ei…

    Apreciat de 4 persoane

  3. 1987 – făceam navetă zilnică la Ploiești. Am pierdut personalul de Măneciu și am luat următorul tren, un accelerat care mergea la Brașov. Aglomerat, că era perioada concediilor. Pe coridor, călătorii stăteau ca sardelele. Ăia fără bilet cu loc și fumătorii. La un moment dat și-a făcut cărare printre împiciorongați un cerșetor invalid, care se târa pe coate, trăgându-și corpul inert ca pe-o coadă oribilă. Deplasarea era încetinită și de opririle dese ale invalidului, căruia aproape toți călătorii îi plasau câte-un ban. Răul pe care mi-l făcea imginea acestui nenorocit a fost mai puternic decât rușinea de-a intra într-un compartiment, cu mii de scuze. M-am adăpostit acolo preț de câteva minute, între două perechi de genunchi, până a trecut grozăvia.
    Restul drumului mi-am făcut reproșuri și m-am urât că nu i-am dat nimic.
    Ajunsă în gara din Ploiești, am luat-o la fugă să prind autobuzul care deja se afla în stație. Nu l-am prins. Ultimul individ care a reușit să se urce, trecând în mare viteză pe lângă mine, a fost cerșetorul târâtor din acceleratul de Brașov.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s