O bucată mare de tencuială căzuse când bărbatul ieșise în grabă, trântind ușa după el. Plecase în picioarele goale, doar în cămașă și pantaloni suflecați, deși afară era o moină rece care îți îngheța sângele. Așa era el; când se certa cu femeia o lua de nebun prin sat, colinda ulițele și se întorcea acasă liniștit. Zicea că mai bine pleacă de acasă decât să-i tragă vreo palmă nevesti-sii, chit că femeia era rea de gură și nu tăcea până nu-și vedea omul stacojiu de furie. Femeia a privit spre zidul căscat sub tencuiala căzută și s-a dus să închidă găinile. Lasă că-l pun să repare mâine, și-a zis ea în barbă și s-a dus să mai pună un vreasc pe foc, să fie cald când s-o întoarce omul. O să-i fiarbă și-o țuică, să nu răcească nătângul plecat așa subțire îmbrăcat. A adormit cu urechea ciulită să audă poarta, să nu cumva să nu fie trează când i-o veni omul. Dimineața a prins-o zgribulită sub plapumă, cu focul stins în sobă și cu patul rece, că bărbatul nu se întorsese. Și-a tras bundița în spate și a ieșit în curte, unde zăpada se așezase de trei degete. A ieșit în drum și s-a uitat în lungul uliței, că doar l-o vedea pe el venind, cu coada între picioare, gata să se căiască. Pe drum nici țipenie și doar fumul din coșuri arăta că există suflare în sat. Femeia s-a întors îndoită și s-a dus să dea grăunțe la găini. Apoi a intrat în casă, a pus lemne pe foc și a stat într-un colț de cameră, cu mintea goală și cu privirea în jocul flăcărilor din sobă. În mod inexplicabil, ziua a trecut și s-a topit în noapte și după ziua asta a trecut altă zi, și apoi încă una. Au venit o primăvară, o vară și o toamnă, cu zile identice și insuportabile, în care un vierme hulpav mânca din inima femeii. Să știi că bărbatul meu e mort, se gândea ea din ce în ce mai des și, până la urmă, și-a luat inima în dinți și s-a dus să vorbească cu popa Toader. I-ar face o colivă, să fie de sufletul lui, i-a spus popii. Umflând burta într-o evidentă concentrare, popa Toader și-a scărpinat barba și a zis că nu se poate; el nu slujește coliva omului care a fugit de acasă de gura nevestei. O fi viu, bine sănătos, cu vreo muiere care știe să-l țină acasă. Nu poți să-i faci o slujbă pentru morți unuia care nu e înmormântat și slujit. E mort, părinte, simt eu în inima mea, dar popa a trimis-o acasă, să-și vadă de treburi. Viermele din inimă nu-i dădea pace și femeia, să-și mai domolească durerea, făcea o colivă și ieșea duminica în drumul mare și oprea trecătorii: luați niște colivă? Pentru bărbată-miu, mort sau viu. Și trecătorii mâncau din colivă și parcă viermele din inimă se mai liniștea. La un an de când căzuse bucata mare de tencuială, vremea era iarăși câinoasă și vântul, frânt în rafale trecătoare, spulbera o pulbere albă. Femeia făcuse coliva și se întreba dacă vor trece mâine oameni pe drum, pe vremea asta. Tânguiri ca de jelanie se spărgeau în pereții casei și lemnul trosnea în sobă. Deodată, ușa casei s-a deschis cu putere și o grămadă de zăpadă înghețată a intrat odată cu vântul. În mijlocul perdelei de gheață ședea omul ei, în cămașa murdară și cu pantalonii suflecați. Avea picioarele goale și murdare de pământ, unghiile crescute prea mult, iar în păr și sprâncene avea promoroacă și resturi vegetale. Și părul îmbâcsit îi crescuse până la umeri. Femeia a dat să se ridice, dar bărbată-su părea încă nervos și i-a strigat cu o voce tavernoasă că-i e foame. Și-a rotit ochii tulburi, lipsiți de lumină prin casă și a zărit castronul de colivă. Ce foame mi-e, a răcnit el animalic și s-a năpustit cu mâinile murdare în colivă. A mâncat direct din pumni și plescăia în timp ce mesteca. Dihorul ne-a mâncat o găină, a spus femeia ca să-și mai facă nițel curaj. Hmm, a răspuns el cu gura plină de colivă, să-mi aduci și-un pahar de apă. Femeia s-a ridicat și a trecut pe lângă bărbată-su înspre bucătărie: mirosea a igrasie și a îngrășământ de flori. S-a întors cu paharul de apă, dar în camera de la drum nu mai era nimeni. Castronul de colivă era gol și pe dușumea prinsese contur o băltoacă mică și murdară, în care pluteau bucăți mici de frunze putrede. Vântul se tânguia ca un om și focul din sobă murise.