Realitatea e doar o aparență, își ziceau umbrele în joaca lor cu lumină și întuneric. Se contopeau, se despărțeau, se frângeau pe la colțuri sau rămâneau drepte ca niște lumânări alungite. Se înțelegeau prin tăceri și se dezintegrau pentru ca mai apoi să se recompună în forme noi, dependente de o sursă de lumină. Vreun bec, vreo stea oarecare sau măcar un licurici făceau lumea posibilă, singura lume posibilă, așa cum au crezut umbrele vreme îndelungată. Fatală le era doar crucea zilei, când soarele stătea drept deasupra lor și le amenința existență, preț de o răsuflare. Atunci umbrele înghețau prin cotloane întunecate și așteptau cuminți să treacă momentul fatidic. Dar tot atunci, când amiaza era în toi, umbre curajoase întrezăriseră ceva, o portiță spre o altă lume, discutabilă desigur, pe care o simțiseră la limita neființării și a riscului dispariției. Mai multe umbre dibuiseră un soi de portal, o lume paralelă, în care fiecare umbră își regăsea un geamăn, un fel de alter ego straniu, un ghem de carne, sânge și nervi. Entitățile nu păreau să se teamă de crucea zilei, ci mai degrabă de crucea nopții, când se retrăgeau prin adăposturi și cădeau în nemișcare, aproape ca într-o moarte temporară, din care se ridicau în fiecare dimineață. Erau fragili și nu puteau să se întindă sau să se lățească de-a lungul zidurilor, nu puteau să treacă prin geamuri sau să se dezintegreze și să se reinventeze. Dimpotrivă, păreau niște forme rigide și vulnerabile, pe care obstacolele de orice fel le destabilizau: atunci plângeau, se lamentau și se răneau între ele, gata să pună capăt a ceea ce aveau mai de preț, adică viața, o ciudățenie caracteristică a entităților. Umbrele bănuiau că în lumea de dincolo entitățile acelea apăreau de undeva, dintr-un joc de lumină și întuneric (de unde altundeva?) și se grăbeau cu mare zel să dispară, unii mai devreme, alții mai târziu, într-o certitudine clară. Nicio umbră care văzuse în lumea de dincolo nu-și înțelegea alter egoul carnal, entitate slabă, lipsită cu totul de vreun sens existențial, care-și perpetua slăbiciunile în noi și noi generații trecătoare, ce repetau la nesfârșit aceleași greșeli din care nu puteau învăța. Totuși, umbrele aveau o simpatie deosebită față de aceste existențe neevoluate și efemere și, poate de aceea, se țineau scai de ele (mai puțin în crucea zilei, când le lăsau de capul lor, cu soarele fix în creștet).
Categorii:parinte
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Bună dimineața !
Am citit cu lacomie, pe nerăsuflate ! Și am savurat aroma filozofică. Foarte frumos, felicitări !👏🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bună! Mulțumesc. Mă bucur că ți-a plăcut.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bonjour!
Astfel a fost o seara, apoi a fost o dimineata: aceasta a fost ziua…X.
O dupa amiaza însorita, binecuvântata, fericita!
ApreciazăApreciază
@Adore – Presupun că acțiunea piesei tale de teatru antic grecesc se desfășoară undeva în Africa, între cele doua tropice, sub un soare torid, căci doar acolo zeul Aton-Ra care poate ajunge la zenit.
Lumea de dincolo ar fi fiind așadar lumea de dincoace, din perspectiva autorului, auto-identificat plenar, trup si suflet, cu personajele sale de semi-întuneric, în acesta delicată tentativă de proiecție ortogonală simplificată a alegoriei lui Platon, special pentru spectatorii adorieni virtuali… actori si ei in teatrul de umbre chinezesc, de partea cealaltă a perspectivei… O joacă ingenuă de-a șoarecele si pisica…
Dar, la urma urmei, Adore chiar este o umbră angelică a cine stie cărui serafim din lumea de dincolo… Mă rog, în acord cu alegoria lui Platon nu se stie dacă, la origine, avem de-a face cu un înger sau cu un demon… ca sursă primară a umbrei Adore, si nu vom ști-o poate niciodată. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știi cum e…adevărul e unul, dar depinde din ce unghi îl privești. Foarte frumos jocul tău de umbre cu pisici și un șoarece. Știu și eu să proiectez un lup, chiar doi, că am două mâini. Bunica mea se juca așa cu mine, la lumina focului din sobă. Incredibil ce puțin îți trebuie să atingi perfecțiunea: acela a fost un moment perfect, cu o bunică, foc în sobă, lupi pe pereți și o poveste.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
He-he… Si bunica mea știa să facă lupi pe pereți, si iepuri si păsări… la lumina focului. E-he-hei ce vremuri… Cu cât ai si ești mai puțin cu atât mai ușor tangibilă si mai la îndemână este fericirea… Iti dai seama cât extaz era în aer la Big Bang, când nimicul a devenit brusc ceva? Pe măsură ce devii, si aduni, si ai, si le știi deja pe toate, e tot mai greu să-ti procuri adaosul de inedit si surprinzător necesar amorsării fericirii. In copilărie totul e simplu si ține pentru totdeauna, sau, după cum o atestă si basmele, până la adânci bătrâneți. Când ești adult dragostea tine maximum 3 ani, după cum o atestă psihologii si chimiștii 😉 Încet, încet, inevitabil ajungem să trăim emotional de pe o zi pe alta, sau si mai repede de atâta… Nu uita, când oi fi bunică să-ți amintești de teatrul umbrelor la lumina lămpii si să dai lupii si perfecțiunea mai departe… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană