Diminețile, când ies cu blănoasa în parc, un domn trecut binișor de toate tinerețile merge alert pe pista de alergare, fie că plouă, ninge sau e soare, motiv pentru care l-am admirat un timp din toți rărunchii. Adică, spre deosebire de mine, el ar avea și alternativa de a dormi o oră în plus, dar preferă să se mențină sănătos, făcând mișcare. Pentru vârsta lui arată ireproșabil, subțire și tonic. Ca un obicei, când domnul dă cu ochii de cățel, își oprește mărșăluiala, părăsește pista de alergare și vine să o mângâie pe blănoasă. „Sărut mâna”, îmi zice mie și vocea lui este întotdeauna sigură, fără vreo urmă de îndoială. „Știu câinele ăsta, e Tyson”, iar eu îi spun în fiecare dimineață că nu e Tyson, că e fetiță și că are trei ani. El o mângâie în continuare și o strigă „Tyson”. Blănoasa, după ce se satură de mângâieri, își reia adulmecatul prin iarbă. În spatele ei vin eu, în pasul furnicii, iar în spatele meu, în același pas, vine domnul, care încearcă să mă scoată din confuzia de a crede că pe câinele meu nu-l cheamă „Tyson”. Acest lucru s-a întâmplat zilnic un timp îndelungat, până într-o dimineață când domnul mi-a spus, ca de obicei, că știe câinele ăsta. „Da”, i-am răspuns și eu, „e Tyson”. Domnul s-a oprit din mângâiatul blănoasei și, stând ciuci pe vine, și-a ridicat privirea către mine: „Tyson a murit la 16 ani de cancer. Nu e Tyson”. Și s-a dus pe pista de alergare. Ne întâlnim în fiecare dimineață, dar nu se mai oprește să stăm la povești. Doar mă privește o secundă, iar privirea lui e plină de compasiune și de superioritatea omului cu toate țiglele pe casă, în fața celui cu țigle lipsă.