Muream de curiozitate să văd ce e dincolo de poarta veche. Părea un loc părăsit, care mirosea a primejdie și mister. M-am strecurat printre bălării și am încercat să deschid poarta. Abia s-a clintit, cu scârțâit de balamale ruginite și m-am mai împins o dată în ea, de astă dată cu mai multă forță. Poarta s-a deschis cu geamăt și am văzut cum un câine mare, făcut covrig, dormea în fața porții, fără să-i pese că am intrat. L-am ocolit cu grijă să nu-l calc pe coadă și mi-am aruncat ochii prin împrejurimi. Locul chiar era părăsit și picior de om nu mai călcase de mult timp pe aici. Nici buruienile nu mai creșteau, ca și cum se sufocaseră de vreun pârjol ce lăsase în urma lui o sterilitate infectă. Nu era nicio sfârâială. Aerul de primejdie și mister s-a risipit pe loc: mirosea ca dracu, a putreziciuni și regrete. Oricum, eu regretam că intrasem aici și, poate din cauza mirosului, am simțit că mi se face greață. Să plec de-aici, mi-am spus și am dat să ies pe unde am intrat, adică pe poarta aceea cu balamalele neunse. Dihania de câine (era o arătare uriașă) se ridicase în picioare și mă mârâia tricefalic. „Sărăcuțu’ de tine, dar ce-ai pățit? De ce ai trei capete?” Însă dulăul nu mă scăpa din trei perechi de ochi injectați și îmi arăta trei șiruri de dinți ascuțiți și galbeni, semn că e un vajnic păzitor al intrării, dar mai ales al ieșirii de pe teritoriul lui. Ce să zic, eram cam strânsă cu ușa, adevărul era că nu cerusem voie să intru: eram un intrus nepoftit și câinele avea dreptate, cu cele trei capete ale sale. Instinctiv, așa cum ar fi făcut orice om normal într-o astfel de situație ingrată, m-am oprit în fața dihaniei și am întins mâna spre unul din capete, cel din mijloc. „Cuțu-cuțu”, am șoptit îngrozită și dulăul și-a înghițit o clipă mârâitul, într-un acces de stupoare, de care m-am grăbit să profit. Am ieșit pe poarta veche și am tras-o după mine, închizând-o bine în clanță. În urma mea, câinele neprietenos își venise în fire și lătra isteric, gata să se înece cu propriul lătrat. „Sper că nu te-am jignit”, i-am spus eu în gând și câinele reverbera turbat în spatele porții, dar deja nu-l mai auzeam.