În urmă cu niște veri am prins la marea noastră niște zile însorite și vântoase cu valuri mari cât casa. Steagul roșu era ridicat, semn că nu ai voie să intri în apă, dar, în ciuda pericolului, vreo doi-trei curajoși (și inconștienți) se aventurau în valuri. Dacă stăteam cuminte pe șezlong cu burta la soare și capul sub umbrelă, aveam tot timpul să mă uit la bravii înotători cum sunt întorși pe toate părțile și aruncați dintr-o parte în alta, la mila furiei apelor. Printre curajoși era și o fată care încerca fără noroc să intre în valuri. Nu făcea decât un pas pe pietrișul vizibil o secundă și în clipa imediat următoare, când se spărgea valul pe ea, fata cădea, era tăvălită puțin și, în cele din urmă reușea să se ridice, cu alge și nisip în păr și urechi, fără sutien și cu slipii la genunchi. Curios mi s-a părut că fata nu renunța la intenția ei de a intra în mare și repeta ca într-o buclă aceleași gesturi, la care primea aceleași răspunsuri din partea apei. M-am uitat la ea minute întregi, până m-am plictisit și m-am întors cu fața în jos, să mă bronzes uniform. „Câtă prostie”, mi-am zis eu atunci și m-am gândit că ar fi putut măcar să schimbe strategia și să intre în apă vreo trei pași în loc de unul, pentru a depăși valul spart de la țărm.
Din aceeași categorie, într-o iarnă cu zăpadă multă, când o duceam încă pe fiică-mea la școală, o mașină de talie mică se străduia să iasă din parcare. Șoferul ambala motorul, țeava de eșapament scotea nori groși și mașina baleia în față și în spate, dar nu depășea șanțul pe care-l făcuse prin frecare. Am dus copilul la școală, m-am întors și, în parcare, mașinuța făcea aceleași mișcări de du-te- vino, scotea același fum și se afundase cu toată roata în zăpada înghețată și murdară. „Prost”, am zis și atunci, „ar trebui să-l împingă cineva, să-l tragă, să pună niște nisip, dar să nu mai facă mișcările alea fără niciun rezultat”. Se vede treaba că atunci când ești pe marginea situației ești mai deștept, ceea ce nu are nicio relevanță pentru că….
în fiecare dimineață mă urc pe cântar. Nu-mi pot începe ziua fără acest gest, care să-mi arate dacă ziua e cu gogoși sau fără ele. Experiența mi-a arătat că gestul e inutil: am întotdeauna voie la gogoși, dar uneori mă las mai greu, fapt ce-mi liniștește conștiința. Am fost descumpănită în dimineața în care m-am urcat pe cântar și ăsta a clipit din display și s-a închis de tot. Îl lăsaseră bateriile. M-am dat jos și m-am urcat din nou, în speranța că îmi va arăta ceva. Cântarul- nimic. Se apridea și se stingea aproape instantaneu. Am încercat și din lateralul cântarului, și din față, și într-un picior. Nimic. Clipea și se închidea. M-am enervat și am sărit pe el, pe fiecare centimetru pătrat de platou al cântarului. Și apoi, mare atenție, m-am liniștit și, cu mintea limpede, așezată pe canapea, mi-am spus foarte rațional că, dacă s-au terminat bateriile, nu mai are rost să mă urc pe cântar, ci trebuie să schimb bateriile. Foarte mândră de istețimea mea, am pornit spre bucătărie să-mi fac cafeaua, dar, în mod inexplicabil, în drumul meu, în dreptul băii, am făcut un pas lateral și, după o săritură pe loc, m-am aruncat pe cântar. Displayul nu s-a mai aprins deloc. Dacă aș fi pe marginea situației, aș spune, cu siguranță, că e multă prostie la mijloc, dar fiind chiar în mijlocul situației, aș vrea să aduc în discuție un argument mult mai bun: e vorba de păcătoasa de speranță, care îți pune bețe în roate exact atunci când vrei și tu să ai un comportament lucid. Exact așa, am sperat că bateriile se vor resuscita pentru o secundă, așa cum fata spera ca valurile să-și schimbe direcția și amploarea sau cum un șofer spera să iasă dintre șleauri prin potrivirea perfectă dintre forța de frecare, puterea motorului și circumferința roții, adică prin mult exercițiu.
Categorii:Oameni
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Sperante care ne fac sa devenim inutili in fata incapatanarii de a rezolva o situatie pe care ,constienti fiind ca numai mergand la cauza putem indrepta efectul produs …dar asa suntem conceputi de mama natura…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nici nu știi dacă speranța e o binefacere sau un blestem. Sigur e că, la un anumit nivel, speranța e echivalentă cu prostia. Nu ai ce face, cum ai zis, așa suntem făcuți.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi-ai adus aminte de scena din Moana, si cum cocosul – prietenul de companie al fetei incerca sa se tot aventureze prin scenarii hazlii (las linkul aici pentru amuzament):
Daca stai sa te gandesti asa, cam in felul asta decurge viata noastra. Avem parte de atat de multe lectii pana ajungem sa intelegem solutia, ca uneori ma intreb cum de Dumnezeu mai are rabdare cu noi.
Suntem copii Lui la urma urmei, si indiferent cate greseli am face, tot stim sa ne intoarcem acasa, ca si Fiul risipitor, tristi dar cu lectia invatata 😂.
O saptamana frumoasa! ❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Așa ar trebui să facem: să învățăm din greșeli. Dar ce să vezi, că de obicei ne place să greșim până murim și să repetăm aceeași greșeală și să ne lovim de același prag de sus. Mulțumesc pentru filmuleț, e drăguț.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, suntem oameni, eu zic ca Dumnezeu a luat asta in calcul cand ne-a creat. Ne ghideaza catre lectii noi mereu, e decizia noastra care sta intre si comoditatea.
Cu drag!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cred că ai un suflet bun, ceea ce mă intimidează puțin. Te îmbrățișez si eu.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Ei bine, nu cred ca e cazul sa imi cer scuze, o sa o iau ca pe un compliment.
🤗🌷
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dumnezeu a luat în calcul… c-am fi fiind oameni … atunci când ne-a creat ? Interesant… Mi se pare evident ca Adore are dreptate… când zice că ai un suflet bun… Fiind acesta un motiv de intimidare destul de categoric. Mă mir doar că ea se intimidează doar „puțin”. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Este remarcabil că tot încerci să scrii articole. Pe blog. 🙂
Repetiția este mama… cuiva… Nu? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu asta ar trebui să fac? Pe blog?
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Păi ai si vreo speranță… sau ești doar încăpățânată ? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tu cum crezi?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa cred si eu!
ApreciazăApreciază
… poți insista prostește, poți schimba strategia sau poți renunța… oricare dintre aceste variante îți poate aduce succesul sau eșecul… cu excepția uneia singure care-ti poate aduce eșecul sau relaxarea 😉 Nu succesul.
Asemănarea dintre zebră si cămilă este că ambele au dungi. Cu excepția cămilei. 🙂
ApreciazăApreciază
Asta cu cantarul o fac si eu 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i așa. Cu speranța. Cu prostia ai dreptate, we’re all stupid, dar cu speranța nu-i așa. Pentru că, chiar dacă speranța punctuală că vei reuși să faci cântarul să meargă pentru încă o secundă sau să ieși cu roata din groapa care se tot adâncește e hilară, dacă privești mai adânc, speranțele astea particulare izvorăsc toate dintr-un fel de convingere sau speranță mai generală, de fond, cum că până la urmă totul va fi bine, că vei reuși să ieși la liman, că lucrurile se vor aranja pentru tine. Toate acele exemple pe care le-ai dat sunt expresii particulare ale acestei speranțe și încrederi de fond pe care o avem în noi. Iar asta ne și te ajută. Te ajută poate în altă direcție. Te ajută să te vindeci de o boală aparent incurabilă. Să ieși dintr-o situație dificilă. Să mergi înainte, în pofida unor dificultăți de moment. Și dacă n-ai avea-o, viața ar fi o continuă stare de depresie.
Analogic vorbind, e ca întrebarea: dar la ce mi-au folosit ecuațiile diferențiale de la școală? Că nu le folosesc în viața de zi cu zi. Păi nu le folosești, dar simplul fapt că ți-ai bătut capul cu ele câțiva ani te-a format într-o anumită măsură și ți-a permis dezvoltarea unui potențial mental sau intelectual, cât de cât. Plus asta:
ApreciazăApreciază
Da, bun, speranța te ajută în sensul ăla pe care-l arăți tu, dar întrebarea mea e cam în ce moment se transformă speranța în prostie. Trebuie să existe un astfel de moment, nu?
ApreciazăApreciază
Știi povestea cu optimistul, pesimistul și realistul. Unul vede paharul pe jumătate plin, celălalt pe jumătate gol și al treilea îl vede așa cum este. (Timp în care oportunistul îl bea.) Speranța duce la prostie atunci când nu e dublată de o notă de realism care să te ancoreze în concret. Dar spune tu: cealaltă extremă, când vezi doar negru înainte, e mai deșteaptă? Ideal ar fi să ai o anumită priză pe realitate, dar și o speranță stenică, pentru că altfel ce sens mai are viața? De fapt, am putea spune că speranța autentică se naște din real, adică are o bază solidă, respectiv realitatea așa cum este ea, dar apoi îți permite să proiectezi o dezvoltare ulterioară într-un sens care să-ți fie benefic, respectând însă niște parametri care sunt dați de situația de pornire. Adică, soluțiile bune pe care le poți întrevedea la orizont sunt totuși realiste, în acord cu situația de fapt, și nu niște simple închipuiri fantasmagorice. Pe când speranța prostească e cea complet ruptă de realitate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@Aldus – Paradoxal este, ca palavrele tale incontinente (de un comic burlesc incontestabil) reușesc uneori să fie foarte ilustrative… on topic… ca acuma. Esti (un caz) fără speranță, gherțoi irecuperabil. 😦 (…)
ApreciazăApreciază
Așa sunt eu, mai paradoxal.
ApreciazăApreciază
„Acum dar rămân acestea trei: CREDINTA, SPERANTA şi DRAGOSTEA, dar cea mai mare dintre ele este… DRAGOSTEA.”
Binecuvântari supreme, eterne, perene, în orice (n)anotimp si-n orice vreme.
ApreciazăApreciază
@Adore – Sper că ești bine merci acolo unde te afli , absența de la blog (ne)fiind nimic altceva decât semn al faptului că-ti merge bine si că realitatea nevirtuală te răsfăța cu evenimente debordante care nu-ti lasă loc de plictiseală (si/sau nostalgii după anturajul prozaic si ambianță vetustă de la blog)… La urma urmei, copilăria fără internet, adolescență fără socializare virtuală si o maturitate fără speranța consacrării literare la blog / face book, pot fi premise promițătoare pentru… o bătrânețe… activa (?!) care să lase deschise perspectivele căutării fericirii… în continuare… In fine, ceva de genul acesta. Zi si tu ceva! Contrazice-mă! 🙂 Sau te pomenești c-ai plecat iarăși în Martinica? 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt în drum spre Martinica, dar am făcut popas pe la Comarnic. Realitatea virtuală oferă o multitudine de lumi, dar nu mă las nici de asta searbădă și reală. Și vezi, că eu nu îmbătrânesc, doar mă maturizez.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ok, merci pentru feedback… Totodată iau la cunoștință cu bucurie despre relația ta specială… pe care te lauzi c-ai avea-o cu entropia. Cică nici de maturizat nu ne-am maturiza de fapt, ci doar că am învață să… act as adults… si da, da, da, nu te lăsa. 🙂
Nu uita să pui poze din Martinicomarnicul care te conține. 🙂
P.S. Pe vremuri, în acord cu înțelepciunea folclorului prahovean, se zicea că nu trebuie să-ti ei cal din Băicoi si nevastă din Comarnic. O mai fi valabil? Oricum am auzit că municipiul Băicoi nici nu se mai numește Băicoi, ci Măi-Dragă. 🙂
ApreciazăApreciază
Oricum, nu-mi trebuie nici cal, nici nevastă, așa că nu am de ce să plec urechea la vorbe. Așa se spune ?, că nici nu știam. Am făcut doar două poze, și alea strâmbe, ce să mai… sunt adult.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Lung e drumul Gorjului, dar mai lung al Comarnicului… Că la Gorj te duci si vii, Comarnicul n-are căpătâi. 🙂 Nu rimează dar se cam potrivește 😦
ApreciazăApreciază
Acum (ai simțit tu ceva) clocesc ceva de inimă albastră
ApreciazăApreciază
Erata: altița iei ei era cusută cu ață albă.
ApreciazăApreciază