Când Jana dispăru ca înghițită de pământ, se miră tot satul, mai puțin Sevastița. Ea știa unde e Jana și de ce dispăruse în timp ce meșterea pe la aragaz o tocană de legume, care se lipise de fundul cratiței, scoțând un fum îngrozitor. Ce arde? s-au speriat vecinii și așa au aflat, după mirosul de mâncare uitată pe foc, că Jana a dispărut, lăsând linguroiul de lemn căzut lângă aragaz. Sevastița nu s-a mirat: de ani buni, în fiecare seară, s-a rugat ca Jana, stricata de-i furase bărbatul, să se facă praf și pulbere, când i-o fi lumea mai dragă. Pentru asta, Sevastița aprindea candela de sub icoana Maicii cu prunc și o lumânare întoarsă cu susul în jos și se ruga liniștit, cu mâinile împreunate. Rugăciunea avea ecou, Sevastița simțea că cineva îi aude durerea și îi păsa prea puțin dacă acel cineva o fi Maica sau Cel rău. Aștepta doar să se întâmple, praf și pulbere să se facă Jana, când i-o fi lumea mai dragă. Acest moment, marcat printr-o tocană gustoasă de legume, venise ca din senin și sătenii căutau să dezlege misterul dispariției, la un loc cu Sevastița. Se prefăcea și ea că strigă după Jana, că o caută prin grajd, pe la cotețe, dar călca apăsat la fiecare pas și, cu oarecare bucurie, simțea cum scrâșnea țărâna sub tălpi. Inima-i era ușoară cum nu-i mai fusese de mult și poate că și-ar fi găsit liniștea pierdută cu ani în urmă, dacă nu s-ar fi stârnit de nicăieri o furtună strașnică de praf. Sătenii și-au oprit căutările și, cu gurile deschise a mirare, au stat să vadă cum un vânt turbat a ridicat tot praful satului, rostogolindu-l într-un vârtej furios. Vârtejul a luat-o în goană pe uliță și, lovindu-se de toate ulucile, a ajuns în dreptul casei Sevastiței, unde a cotit-o brusc în curte. Cruci mari și repezite au început să curgă pe piepturile sătenilor înnebuniți de spaimă și un cor de rugăciuni stridente încerca să acopere urletul vântului. Doar Sevastița, cu o mână în șold, nu se mira deloc. „A dracu Jană”, își zise ea cu capul dat pe spate, să poată vedea mai bine cum acoperișul ei, după o traiectorie bezmetic-helicoidală, dispare în înaltul cerului.
Categorii:Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Daaa
ApreciazăApreciază
Haaa
ApreciazăApreciază
Se zice „hăăă”.
ApreciazăApreciază
Dăăă
ApreciazăApreciază
@Adore – Văd că niciun comentariu nu se înfiripă în subsolul (cu igrasie) al prozei tale scurte atât de perfect încadrabilă in categoria „povestiri de nimic”. Nu-mi dau seama de ce chiar niciunul dintre exegeții de pripas ai locului nu-si găsește cuvintele pentru a se declara de acord cu ante-vorbitorul. Cred că e semn bun. Praful si pulberea fină inhibă pe oricine. Mica bijuterie nu prea lasă loc de comentarii, fiind o mini-capodoperă rotundă, completă, închisă, căreia-i dai like si atât. Pe unde să intri si ce să mai zici? Singura deschidere este ce-a rămasă-n prin smulgerea acoperișului Sevastiței, după ce Jana a reușit să-i spargă casa a doua oară. Din câte pot eu deduce, Sevastița a asasinat-o pe Jana, aparent în semn de răzbunare târzie. Dar… Jana nu e moartă. Jana se transformă. De fapt nefericita Sevastița a fost incitată si instigată la crima de către spiritul defunctului ei soț, care se plictisea teribil în imensitatea cvasi-infinită a purgatoriului, unde nu mai reușea nici de-al dracului să comită vreo cucerire amoroasă care să-i ostoiască aleanul eternității. Si atunci d-lui, ca poet, a avut un moment de inspirație divină, comândându-i nevesti-si (am scris bine?) să i-o trimită pe Jana, spre e-ternă consolare… reciprocă. Este si motivul pentru care Jana a smuls acoperișul: ca să-i ofere ciufutei vedere spre cer… în nopțile senine cu stele si scântei…
ApreciazăApreciază
Uite, o să mărturisesc. Textul ăsta îmi place mie foarte mult, ceea ce e foarte suficient. Cred că l-am citit de 20 de ori și încă îmi place. E în top trei al meu. Ca o critică (autocritică): am observat că personajelor mele le cam place să zboare. Una-două își iau zborul, independent de mine. Să nu aduci în discuție pe Freud.
ApreciazăApreciat de 1 persoană