Oameni

Say my name

De pe • ( 32 comentarii )

Nu am apucat să vă spun niciodată despre o pasiune călduță de-a mea din tinerețea timpurie: chimia. A fost singura disciplină școlară la care nu era nevoie să învăț pentru că se lipea natural de mine. Nu v-am povestit nici despre laboratorul meu ilegal din wc-ul de serviciu, unde îngrămădeam după mașina de spălat eprubete, baloane Erlenmeyer, hârtie turnesol și o spirtieră. Laboratorul a fost descoperit de autoritățile din casă, cu ocazia încercării mele de a obține acid clorhidric din puțin acid sulfuric, furat din bateria bătrânei Dacii a tatălui meu și sare de bucătărie. Nu știu dacă am reușit să îmi obțin propriul meu acid clorhidric pentru că balonul Erlenmeyer a explodat zgomotos deasupra spirtierei. Un acid era la mijloc, judecând după scorojelile punctiforme ale vopselei de pe pereți și după găurile din sarafanul de școală și cravata de pionier. Dumnezeul chimiștilor ilegaliști și minori există pentru că nici o picătură de acid nu mi-a atins pielea. Laboratorul a fost închis, iar chimistul pedepsit destul de aspru.

Asta a fost demult, chimia părăsită într-un cotlon de creier. Sunt la vârsta la care, oricât m-aș opune, văd efectele proceselor degenerative. Unul dintre acestea îmi face viața nefericit-amuzantă: uitarea. Uit calupuri întregi de informații, despre care îmi amintesc doar că le-am avut și le-am pierdut. În acest context, într-un grup de prieteni, a venit vorba despre chimie. Nu știu prin ce ciudățenie a creierului meu, informații prăfuite și nefolosite de ani de zile au fost evocate fără nici un efort, dându-mi ocazia să turui doct despre fenoli, cetone, benzoați, polimerizări, lactanide și actinide. Am încheiat măreț discursul vorbindu-le amicilor despre Heisenberg și principiul incertitudinii, mirându-mă și eu de unde am scos-o și pe asta. Prietenii mei m-au felicitat pentru memoria mea de elefant, iar eu mi-am petrecut seara întrebându-mă de unde îl știu eu pe Heisenberg. Nu am aflat decât azi, când creierul meu și-a adus aminte de un serial pe care l-am văzut acum un timp ( cu chimiști, evident). E vorba de „Breaking bad”, unde Walter White își spunea Heisenberg. Filmul mi-a plăcut mult, cât să îmi pierd noaptea pentru a termina serialul, astfel încât a doua zi la serviciu am văzut o lume tulbure și pixelată. Am cercetat pe internet cine este Heisenberg, iar despre principiul incertitudinii nu vă pot spune decât că mi-a plăcut cum sună, literar vorbind.

Într-o perioadă a vieții mele în care uitarea e de luat în seamă, creierul meu își găsește să rețină selectiv informații de care nu am nevoie, în timp ce aruncă la gunoi informații utile: știe despre gazele rare din tabelul lui Mendeleev, dar nu știe dacă luna asta mi-am plătit telefonul. Am căzut la pace cu sinapsele mele, înțelegând că funcționează după principiul plăcerii, și am inaugurat un carnet de notițe, pentru lucrurile care nu sunt pe placul neuronilor.

Categorii:Oameni, Social

32 de răspunsuri »

  1. e de notorietate faptul ca creierul selecteaza din multitudinea de informatii din jurul nostru doar acele informatii pe care le considera utile si astfel o buna parte din lumea care ne inconjoara practic nu este bagata in seama. nu cred ca s-a intrebat nimeni pana acum ce considera creierul ca fiind util si ce nu, si de ce selecteaza o anumita informatie in dauna alteia, dar cred ca ar fi de bun simt ca, creierul nostru sa colaboreze cu noi pentru a evita astfel carnetul de notite. :))

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  6. Creierul poate face mult mai multe. Eram în depozit pe o scară de 2m. Între rafturi am avut senzația de siguranță și aranjând cartoanele de pantofi pe ultimul raft de sus, gândurile au zburat aiurea. Am uitat că sunt sus pe scară am început un pas lateral spre sol. În fața ochilor a apărut scris cu litere mari roșii: ERROR.
    Într-o fracțiune de secundă m-am reabilitat transpirată de groază dar și fascinată.

    Apreciat de 3 persoane

    Răspunde

  9. Of, mama ei de chimie.
    In liceu nu prea imi faceam griji despre aceasta materie, imi ziceam ca oricum nu conteaza asa mult. Profesoara doar cititea din carte si noi mazgaleam caietele conform „chinezariilor” spuse de ea. Priveam aceasta materie ca pe una oarecare avand in vedere ca mai mereu am fost pasionata de literatura si scriere, limbi straine.
    Nu mi-am imaginat vreodata ca in timp, o sa aplic la facultatea de Inginerie Alimentara si o sa mananc chimie pe paine.
    Dar iata ca a sosit primul an de facultate si dupa cum bine stii, profesorii universitari nu stau dupa fiece student in parte, isi fac jobul impartiali si cat de rece pot ei… am simtit ca tot cerul mi se coboara in cap in acel moment si eu o sa mor.
    M-am dus acasa la ai mei speriata si le-am zis ca o sa renunt, ca eu nu pricep nimic din ce e acolo. Tata m-a privit bland si mi-a spus ca inginerul lui angajeaza sortatori in lemn. Ei bine, atunci mi-am sters lacrimile cu maneca, m-am imbarbatat si m-am intors inapoi la USV.
    Draga doamna Leahu m-a condus prin toate labirinturile chimiei si ii sunt recunoscatoare si in ziua de azi.
    Acum nici nu mai stiu ce am studiat… fie ca era vorba de chimie analitica, chimie organica si anorganica, chimie coloidala si asa mai departe in timp am ajuns sa le inteleg si sa le cunosc bine.
    In acest moment ma aflu la rascruce de drumuri, trebuie sa imi caut job… nu stiu daca va fi pe domeniu, dar imi doresc; nu stiu daca acea chimie tocita si intoarsa pe toate partile ma va ajuta in viitor sau daca ma voi trezi ca tine la un moment dat, recitand prietenilor elemente componente ale chimiei.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  11. Delicioasă amintire! Precum și stilul povestitorului.
    Vrei și despre chimia mea?
    În clasa a șaptea la liceul de muzică numai un idiot învăța la fizică și chimie (la mate învățau toți, idioți și neidioți, fiindcă proful de mate era așa de-al dracului, încât îl durea pe el la bașcheți de specificul nostru și de cele 6-7 ore obligatorii,petrecute în compania pianului, viorii, flautului, care ce chinuia).
    Așa că flituiam și noi ce puteam, fizica, geografia, chimia…

    Eu, premianta clasei, tocmai ce primisem a doua notă la oral lecția trecută și acum eram așa de relaxată, că nici cartea de chimie n-o vârâsem în ghiozdan.O fi fost ceva tămbălău în clasă când a intrat madam Duță, ori îi venise ei ciclul și avea arțag pe noi, că numa ce-o aud – scoateți o foaie de hârtie. Am simțit că se prăbușește tavanul pe mine. Nu-i exclus să mă și ferit! Scrie Duță pe tablă cu scrisul ei lăbărțat, parcă scria cu gura, ca un bot de rață – H2SO4. Și subliniază. Băi, mor pe ăștia care subliniază subiectul, din orgoliu.
    Așa nu știam nimic despre acidul sulfuric, că principala mea grijă era să nu afle Duță cât nu știu. Deci am copiat hașul, doiul, eso-patrul, m-am semnat, am pus data și m-a predat, cu arme și bagaje în mâna scorpiei.
    Când a venit cu extemporalele îmi dăduse 3. Habar n-am pe ce. Dar, sub notă, scrisese, cu scrisul ei lătăreț, ca un bot de rață, „Chiar nimic, Renata?!” Iar a căzut cerul și tavanul pe mine, fiindcă în oral aveam 10-10 și ăi mai proști din clasă scriseseră , măcar, E UN ACID,
    ÎNROȘEȘTE TURNESOLUL, și luaseră 6.
    De-atunci am învățat toate lecțiile de chimie. Chiar dacă programa liceelor de artă punea cruce științelor exacte în clasa a noua.
    Când am dat la farmacie, am fost sigură că, uite, chimia asta parcă nu e de neînvățat. Fizicia era o nebuloasă totală, fiindcă o studiasem (n-o studiasem deloc) cu o profesoară blajină, dezinteresată, care râdea mult și nu preda mai nimic, că nu ne trebuia. De-aia n-am dat la medicină, de frica fizicii care nu era de învățat. În anii de facultate, am descoperit chimia analitică, numai bună pentru pasionații de detectivistică…
    Ești ca o lecitină! Mi-ai dezgropat amintiri. Și eu uit să plătesc telefonul sau, mai grav, uit dacă mi-am luat sau nu antihipertensivul de dimineață 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • E incredibil cum fapte mici își pun amprenta pe destinul nostru. Înțeleg că între menstruația doamnei Duță și cariera ta profesională este o strânsă relație de cauzalitate, de genul ” unde dai și unde crapă”. Nu-i bai, ai o meserie frumoasă, „curată”, cum îmi ziceau ai mei când eram copil. Scuze că te-am citit așa târziu, nu e frumos, dar sunt în vacanță și m-a luat valul cu d-ale Mării Negre.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu