Taică-său nici să nu audă! Costau prea mult și erau și foarte roșii! Dar maică-sa, suflet de femeie, se înmuiase de rugămințile băiatului de 15 ani și, economisind numai ea știe cum, sfârși prin a cumpăra bizara pereche de pantofi de sport, spre disperarea capului de familie, care-și făcea cruci agitate în timp ce-și ocăra  femeia. Era adevărat, băiatul era copil bun și nu ceruse niciodată nimic, mulțumindu-se cu ce i se oferea. Ceva trebuie să se fi schimbat în el, de-i cășunase pe pantofii roșii de sport, ridicoli și scumpi. Băiatul nu greșise când îi dorise cu atâta ardoare: doar ce i-a încălțat și i-a simțit făcând parte din ființa sa. Mai mult, a simțit cum pantofii îl schimbă într-un mod plăcut: brațele slăbănoage nu se mai bălăngăneau de prisos pe lângă trup, acneea a pălit și un puf negricios se contura deasupra buzei. Pantofii l-au făcut bărbat și, deși nu înțelegea cum i se întâmplase asta, hotărâse să nu se despartă de ei niciodată. Pantofii roșii au fost purtați la școală, la film, la fotbal, la un botez și-o înmormântare. Niciodată nu l-au dezamăgit. Se despărțeau doar la baia săptămânală, pe care băiatul o considera un caz de forță majoră. Tot pantofii roșii de sport trebuie să fie răspunzători de interesul pe care, brusc, i-l arăta roșcovana isteață din școala lui. Au vorbit, au râs, s-au ținut de gât. S-au speriat, neliniștiți, când mâna lui a zăbovit pe coastele ei mici, sub greutatea unui sân sumețit. Ea nu l-a certat și el nu și-a retras mâna, ci cu un curaj de bărbat adevărat cu pantofi roșii, a zăbovit pe inima fetei, simțind tahicardiile pereche. Fata, isteață cum era, a fost cea care a avut ideea cea bună, și l-a invitat să-i vadă odaia de copil. Tot ea a ridicat cuvertura, alunecând în pat și, zgribulită toată, l-a chemat și pe el. Și atunci, băiatul de 15 ani, a făcut ceea ce nu mai făcuse pentru nimeni altcineva: și-a descălțat pantofii roșii.