Proza scurta

Sfârșitul lumii

De pe • ( 34 comentarii )

Proză scurtă

În lift, deasupra oglinzii crăpate, anunțând șapte ani de ghinion, stă scris cu litere groase și negre că a venit sfârșitul lumii. Literele sunt făcute de o mână tremurândă, emoționată de importanța momentului. Poate de aceea nu m-am întâlnit cu nimeni pe stradă, în afara unei pisici care ciripea ca o pasăre, în timp ce vâna o pasăre adevărată, cu coadă lungă și neagră, de o obrăznicie nemaipomenită. O codobatură, arătând așa cum o recomanda și numele. Înnebunea pisica făcută ghem nevricos la baza copacului unde își avea cuibul. O mașină avea motorul pornit și tușea sacadat la fiecare minut o dată, gata să moară înecat, dar se redresa de fiecare dată, în cercuri negre de fum plin de benzine nearse. Mașina nu avea un șofer, pentru că volanul era părăsit, probabil din cauza sfârșitului lumii. Să vezi că, prin nuștiu ce minune, am rămas ultimul om de pe pământ, lipsind nemotivat de la sfârșitul lumii. Un sentiment de importanță împovărătoare și plăcută totodată mi-a pus stăpânire pe trup și pe suflet. Devenisem Omul, singurul și cel mai important, așa cum nu visasem vreodată. Poate Dumnezeu va coborî la masă cu mine, Omul, să negocieze o pace care să ne avantajeze pe amândoi. Până atunci, pot cumpăra ceva de la magazinul alimentar. Să nu uit de o sticlă de vin și de un pachet de țigări. Ce să cumpăr, că sunt ultimul om de pe pământ și nu trebuie să plătesc nimic: casele de marcat sunt pustii, profilate liniar și fantomatic. Sunt liber să aleg ce vreau și chiar în magazin pot gusta caviar, pentru prima dată în viață. Ce gust de baltă împuțită, las caviarul că-i grețos și iau o bucată de carne împănată, să o pun pe grătar. Un vin roșu și un pachet de țigări și o iau spre casă, deși aș putea scurta drumul, intrând în orice casă din apropiere, care trebuie să fie goală, în așteptarea mea, Omul, singurul capabil să ofere sens unei case. Nu știu de ce, prefer casa mea, cunoscută și familiară. Măcar știu de unde să iau grătarul, să-mi fac friptura. Desfac sticla de vin și dopul face un zgomot sec, singurul de pe toată strada, pentru că motorul mașinii tăcuse, iar pisica mâncase pasărea și acum zăcea răstignită, cu burta umflată, la baza copacului unde avusese loc crima. Am băut, am mâncat și, la țigară, mi-am făcut planuri de viitor. Eram, cu siguranță, cel mai bogat om de pe pământ, unicul posesor al tuturor bogățiilor plăcute ființei umane. Curios era că, în același timp, eram și cel mai sărac om de pe pământ, neputând să ajung cu niciun chip în vreo insulă exotică, înconjurată de ape verzi-albastre și cu nisipuri albe și fine. Planurile mele, extrem de realiste, s-au restrâns la explorarea străzii pe care locuiesc și la drumuri zilnice la magazinul alimentar. Am petrecut noaptea într-un dormitor străin, cu pat mare și așternuturi de satin, cu ușile deschise, date de perete. Am dormit foarte bine, până dimineața, când m-au trezit zgomotele făcute de animalele rămase fără stăpân, ieșite în stradă, mânate de foame. Vrei-nu vrei, devenisem stăpânul tuturor animalelor de companie și, toată ziua, m-am plimbat cu alaiul de câini-pisici-papagali-și un aligator prin împrejurimi. Eram ca Noe și, pe lângă friptura mea, am luat și niște conserve pentru animale de la magazin. Am mai încercat o dată caviarul, dar părea stricat, nu mi-a plăcut și l-am scuipat îngrețoșat. Mi-am luat sticla de vin și mi-am petrecut ziua la fel ca ieri, înțelegând că e destul de plictisitor să fii ultimul om de pe pământ. După mai multe zile, nu știu câte, dar suficiente, judecând după golul apărut pe raftul de vinuri din magazin, am observat că din asfalt au răsărit păpădii, iar alaiul de câini-pisici-papagali-și un aligator devenise impresionant, făcându-mă să mă simt ca stăpânul necuvântătoarelor. Încrederea mi-a fost zdruncinată când o pisică mi-a sărit în spate, încercând să mă muște. Animalele se sălbăticiseră și nu mai era deloc plăcut să stai în mijlocul lor. O vulpe jigărită intrase în alai, cauzând multiple conflicte și m-am rugat să nu turbeze gloata de jivine. Le aruncam de departe conținutul conservelor, în timp ce eu o luam la goană spre casă cu carnea, vinul și țigările mele. Am avut poftă și de cartofi prăjiți, dar cartofii începuseră să încolțească vinețiu în magazin, fapt ce mi-a tăiat pofta. Dormeam liniștit în așternuturile din satin, încercând să ignor urletele animalelor sălbăticite, cu ușile deschise, să intre aerul din ce în ce mai curat. După o astfel de noapte, cu somn ca de prunc, am auzit pianul dezacordat: nu mi se părea, cineva lovea cu degetele în clapele unui pian. Sunete dizarmonice îmi spărgeau timpanul și, în ciuda eforturilor mele de a nega evidența, am fost sigur că mai există un supraviețuitor al sfârșitului lumii. Amenințat in condiția mea de cel mai bogat-sărac om de pe pământ, m-am ridicat tiptil din patul uriaș, învelit în satin și, în vârful picioarelor m-am dus să închid ușa și, apoi, să învârt cheia de două ori, trăgând și zăvorul înțepenit.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:,

34 de răspunsuri »

  5. Magnifique !
    Ce poate fi mai misto, decât sa fii stapânul tuturor animalelor ? Sunt ult mai ascultatoare si întelegatoare, mai ales dresate cu întelepciune de sus, data de Dumnezeu primului homo sapiens sapiens, AdamEva.

    O saptamâna sublima, binecuvântata cu spor, în dresajul si botezul animalelor, drag Adolescentrebel !

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

      • Si acela, dar de acolo ai imprumutat doar foarte putin. Ma refer la episodul acela din „Zona crepusculara” care pare a fi totalmente inspirat din proza ta pe care a reusit s-o ecranizeze avant la lettre cu o acuratete uluitoare. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde

        • Eu cred mereu că ideea îmi aparține. Tot eu cred (că mi s-a întâmplat) că și alții au ideile mele. Fiică-mea mi-a vorbit de puținătatea ideilor originale și de sine stătătoare. Se pare că învârtim pe toate părțile un număr caraghios de mic de idei.

          Apreciază

          Răspunde

      • Probabil ca universul ideilor accesibile mintii umane este intr-adevar foarte limitat si repetitv… ceea ce explica de ce cam aceleasi idei apar independent in mai multe minti… Nu-s idei destule pentu toate mintile… (Pai nu te uiti pe blogul d-lui Sperling?). Acesta este un adevar fundamental (sic), doar ca orice adevar care se respecta poate coexista bine-merci cu altele, precum ar fi (de ex) acela ca unele idei sunt prelute de catre unii (mai mult sau mai putin voluntar) de la altii si de aceea seamana. Povestea ta seamana in mod miraculos cu episodul acela din Zona Crepusculara. La inceput am avut impresia ca ai intentia de a povesti filmul… Departe de mine gandul de a te acuza de plagiat… Dar ceva ma face totusi sa cred ca ai vazut candva (foarte demult) acel episod si ai uitat de asta, dar stranietatea continuta in el te-a marcat si a ramas undeva in mintea ta. Desigur ca aceasta este o simpla speculatie care poate fi foarte departe de realitate. (Poate ca in realitate nici n-ai uitat vizionarea 🙂 ).

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde

        • Dacă l-am văzut, l-am uitat, dar speculația ta ar putea sta în picioare. Cum ar zice și Jung, Freud și alții. Acum mi-e ciudă că, auzi tu, ai putut gândi că povestesc un episod dintr-un serial. Nu recunosc, nu-i adevărat! (Am înțeles de la diverse persoane vinovate de diverse păcate că atunci când ești prins cu mâța în sac trebuie musai să negi până în pânzele albe).

          Apreciază

          Răspunde

  8. Nu știu daca-ti amintești si de faza in care, personajul din film, disperat in încercarea de a surprinde pe cineva, pe oricine, dintre cei care păreau că tocmai dispăruseră cu foarte scurta înainte de a ajunge el la locul respectiv, dă peste o scrumieră in care se găsea o țigară încă neterminată, aprinsă, ce părea a fi fost abandonata acolo cu cel mult un minut in urmă (după lungimea scrumului)… Spre deosebire de personajul tau, personajul din film nu reușește sa se resemneze cu strania situație ci clachează nervos făcând o criză, moment in care se aude o voce care cere întreruperea experimentului. Personajul apare pe un scaun cu niște electrozi prinși in cap sugerându-se ideea ca experiența sa fusese indusă artificial. Scena cu mașina având motorul pornit ai descris-o cu mare acuratețe.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    • De fapt, când scriu ceva ce nu are legătură cu realitatea (când ficționez care va să zică) chiar îmi fac în capul meu un film, cu decoruri cunoscute de obicei, iar eu sunt, cumva, personajul principal. Cum ar fi dacă…ce aș face eu dacă…etc. De data asta decorul a fost ceea ce văd eu pe geam, adică un bulevard foarte tranzitat, iar în bloc am o doamnă care e mama pisicilor vagaboande. Eu văd des mașini și pisici, atât de des încât nu văd cum sfârșitul lumii le-ar face să dispară.

      Apreciază

      Răspunde

      • Nu stiu cum Dumezeu reusesti tu sa scrii ceva ce nu are legatura cu realitatea. Ori poate ca asta este singura fictiune-fictiune. Ma rog ori esti geniu ori folosim acceptiuni diferite pentru termenul „realitate”. Ori si una si alta. 🙂

        Sfarsitul lumii, iluzorie plasmuire si desarta speranta (gen capra vecinului)… Ai fost vreodata in Aergistal?

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde

      • Gerard Klein, Seniorii razboiului. Deci nu, n-ai fost.

        Aergistal este un loc straniu in care se intampla încontinuu toate razboaiele deodata. Din cand in cand intervine cate un (asa numit) „răgaz”, un punct de inflexiune, in care totul ingheata pentru o scurta clipita, apoi totul se ia de la capat, fiecare combatat trezindu-se brusc distribuit intr-o alta batalie dintr-un alt razboi, purtand doar amintiri vagi din precedentul… Fiecare „răgaz” pare sa fie sfarsitul lumii… Ai putea avea impresia ca acest razboi al razboaielor n-ar putea continua la nesfarsit intrucat in maximum cateva cicluri ar ramane fara combatanti, decimati in batalii. Nu se intampla asa pentru ca toti mortii sunt recuperati si redistribuiti. Fiecare soldat mort in batalie nu-si percepe moartea (desi camarazii sai il vad murind) pentru ca de fiecare data atunci cand moare el ramane suspendat intr-o stare letargica de asteptatre indefinita in care se mentine pana la urmatorul ragaz, cand este recuperat (practic chiar in clipa de dinaitea mortii sale) pentru a fi redistribuit in alta batalie. Practic moartea fiecaruia coincide cu un ragaz, echivalad de fiecare data cu un sfarsit al lumii. In realitate lumea nu se sfarseste niciodata, fiecare murind singur, singur (intr-un han departe), dar cu speranta secreta ca acest eveniment este doar o mica repetitie pentru un veritabil sfarsit al lumii care va veni el candva, trebuie sa vina, ca sa se fac o judecata de apoi si sa fie repus in drepturi si sa nu mai fie mai prejos decat nesimtiti care continua sa traiasca dupa moartea lui ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Toti muritorii spera la un sfarsit al lumii izbavitor si salvator, care sa rezolve (macar ulterior) neputinta lor de nemurire, cumva. Ca daca mori si nu e niciun sfarsit al lumii e cam naspa si ai cazut de papagal. Cu cat mai fragil se simte omul cu atat mai mare e speranta, credinta si dorinta lui in privinta asta, a sfarsitului lumii, si cu cat simte ca are mai putin de trait, cu atat ar vrea sfarsitul lumii sa se faca mai degraba, ca sa nu astepte prea mult prin coclaurile neantului. Ba unii mai suspiciosi ar voi sa se faca un sfarsit al lumii cat mai curand, maine, poimaine daca s-ar putea, ca sa-l prinda si ei, nu sa moara ca prostii si sa se trezeasca pe urma ca sfarsitul lumii s-a contramandat. Tu crezi in sfarsitul lumii?

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde

        • Dacă sfârșitul lumii înseamnă dispariția speciei umane, atunci cred că ne străduim din răsputeri să dispărem. Că e încălzirea globală, că e un virus letal sau un accident nuclear de proporții, de undeva trebuie să ni se tragă. În plus devenim din ce în ce mai debili, ceea ce poate însemna că putem dispărea și într-un mod pașnic și tăcut.

          Apreciază

          Răspunde

      • Ei mai Adore, nu mai pleca si tu urechea la „știrile” astea catastrofice, prăpăstioase, alarmiste si stupide, cu efect de Petrica si lupul, zău așa. Încălzirea globală, un virus letal sau un accident nuclear de proporții nu au cum sa puna capăt speciei umane, oricât ne-ar plăcea sa credem si/sau sa speram așa ceva. Suntem o specie a dracului care nu dispare cu una cu doua. Catastrofe, moarte, suferință, războaie, foamete, or fi posibile, dar dispariția speciei si sfârșitul lumii (fie si in aceasta varianta simplificata de sfârșit al lumii) ba… Cat despre debilizare si tâmpire nu zic nu este posibil, este in curs de desfășurare si e vizibila, inclusiv pe bloguri, dar nici asta nu periclitează existenta speciei, ci culmea, dimpotrivă. Asa ca stai calm, viitorul suna cool.

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde

  10. Belea de poveste!
    Am scris și eu, cândva, o povestire despre sfârșitul lumii.
    http://renata-proza.blogspot.com/2010/01/omul-de-ceara.html
    Fiecare cu sfârșitul lui de lume. Cât despre ironiile despre posibil plagiat… Hm! Câți scriitori au plagiat Romeo și Julieta? Toți care au scris povești de dragoste triste sau niciunul, fiecare cu felul lui de-a povesti.
    P.S. Acum m-am pus pe citit din urmă prozele tale scurte. Înghețăți și savarine! (Ideea e că din dulciurile astea două eu nu mă pot opri.)

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

Lasă un răspuns către adolescentrebelcom Anulează răspunsul