Ne-am luat o pauză și ne-am dus să mâncăm. Mic dejun comasat cu prânz, nu că nu am fi avut poftă, ci pentru că nu aveam timp. După standardele unei vieți sănătoase pe care nu reușesc s-o duc, mi-am scos pachetul pe masă: o cutie de brânză Făgăraș, un ardei gras și roșu și niște pâine prăjită. Una dintre colege, aspirantă și ea la viața sănătoasă, și-a scos un iaurt cu niște fulgi de ovăz și o banană. Cealaltă colegă (eram trei), complet insensibilă la principiile unei vieți sănătoase, și-a scos din paporniță un sufertaș cu fasole și niște gogonele de plesneau în dinți. Am lăsat naibii brânza, ardeiul, fulgii de ovăz și ne-am înființat la pomană de fasole. Era iahnie și bună, cu ciolan, kaizer și alte drăcovenii. Gogonelele- mortale, cu pielea intactă și roșioară. Am mâncat cu poftă, contracronometru, și cu siguranță că nu am mestecat de patruzeci de ori, pentru că în două minute golisem sufertașul. Cu burțile pline și cu Făgărașul neatins ne-am întors la treabă. La început a fost doar o moleșeală; ne mișcam mai greu, în viteza a doua. Apoi, lucrurile au început să se precipite: burțile ne creșteau vizibil și se întindeau mai mult decât permitea pielea. O colegă transpira abundent și cerșea un triferment cu voce stinsă. Crampe. Cealaltă colegă dispărea la fiecare sfert de oră în baie, de unde apărea mai relaxată. Eu mă țineam dârză și simțeam fizic și conștient, într-un mod dureros, că am pântec. Degeaba le-am vorbit despre relația dintre volumul gazului și presiune, despre Alfred Nobel și descoperirea lui sau despre principiile termodinamicii; fetele (și eu cu ele) sufereau. Noroc că ziua de lucru s-a terminat și am răsuflat ușurate (vorba vine, că abia mai suflam) când ne-am văzut în vestiar. Aici, altă belea, că fetele aveau fustițe care nu se mai puteau închide. Au plecat acasă cu șalurile pe burtă și cu poșetele ținute șmecherește peste stomac. Eu, încăpătânată, mi-am ținut respirația, am supt burta și mi-am forțat toleranța la durere până am reușit de mi-am închis blugii. Țeapănă ca o momàie sugrumată, cu mama urgiilor țipând în abdomen, m-am rostogolit spre parcare, să-mi iau mașina. Aici începe povestea adevărată. Am deschis portiera, am intrat chinuit în mașină și am vrut să-mi pun centura de siguranță. Corpul meu a făcut, vrei-nu vrei, un unghi drept, chiar în dreptul sensibilității Boyle-Mariotte, iar durerea a ajuns la cote mari. În acest moment au început focurile de armă, iar reflexele de apărare au funcționat impecabil. Mi-am băgat capul sub volan și mi-am pus mâinile pe cap, dar, mai cu seamă, am stat pitită un timp apreciabil, în timp ce rotițele din cap se invârteau. Ce dușmani am eu? Cine vrea să mă împuște? Sunt victimă colaterală într-un schimb de focuri între clanuri mafiote? Mi s-o fi spart parbrizul? Unde o fi glonțul? În șuvoiul nestăvilit de gânduri, cum ședeam sub volan, mi-am dat seama că intervenise o schimbare în trupul meu. Nu aveam sânge pe față, nici creierul nu mi se scurgea pe chip printr-o gaură de glonț; în schimb, o libertate neobișnuită se simțea în dreptul pântecului, acolo unde nasturele-capsă al blugilor cedase în butonieră și ricoșase cu o forță imprevizibilă în parbriz și de acolo cine știe unde, cu zgomote asurzitoare, asemănătoare focurilor de armă.Astăzi am spălat mașina și am găsit nasturele în portbagaj, după vreo doi ani de la „schimbul de focuri”. A supraviețuit spălătoriilor auto, bagajelor, vacanțelor și drumurilor.