Prietenul la nevoie se cunoaște, astfel încât nu m-am gândit de două ori când am acceptat să îngrijesc de cățelul unui amic plecat într-o scurtă vacanță. În plus îmi doresc și eu un cățel, am tot avut animale de companie, știu că ești responsabil pentru ele și tocmai de aceea nu am îndrăznit să îmi iau unul. Dar îmi doresc, și am considerat ocazia oportună pentru o simulare: eu și cățelul. Personajul principal, cățelul, este un cane corso adolescent, purtând numele de Tinkerbell, pentru că are un stăpân cu imaginație, iubitor al filmelor Disney. Tinkerbell este educat, ascultător, civililizat. Eu- stăpân conjunctural potrivit, știu de la Cezar și câinii că nu există câine neascultător, ci doar stăpân inabil; știu de asemenea cum vine cu masculul alfa și slăbiciunea omului în fața animalului. Eram pregătită să fac față provocării…până am ajuns cu Tinkerbell acasă, care din doi pași a fost pe canapea, fix în mijlocul ei, mărindu-și volumul în mod miraculos. M-a mirat gestul lui deoarece știam că acasă la el nu ar fi îndrăznit să pună nici măcar laba pe canapea. Masculul alfa din mine a intrat în acțiune și i-am explicat ferm că acela e locul meu, dar Tinkerbell nu s-a arătat sensibilizat și a continuat să saliveze relaxat pe cuvertura mea. Am ridicat tonul, l-am împins, l-am implorat și Tinker a făcut un gest de răspuns: a mârâit ridicându-și puțin fălcile, suficient totuși să îi evaluez caninii, mi-am adus aminte de povești cu somni uriași în care s-au găsit rămășițe umane, iar masculul alfa din mine a murit rușinos. Mi-am făcut loc umil pe 30 de centimetri de canapea, la labele lui Tinker și ne-am uitat la știri împreună. Părea interesat și doar din când în când mă mai privea de pe poziții dominante, amintindu-mi de lideri puternici și despre anonime femele beta, slujindu-și stăpânul. Femela beta a rămas fără ciocolată, a fluturat agățată de lesa dihaniei într-un sprint care o lăsa fără aer, a strâns în punguțe cantități apreciabile de excremente și a luat foarte mult aer pentru că bestia nu voia să intre în casă. Până când, într-una din plimbările noastre, Tinkerbell s-a apucat să iubească nesățios o tricicletă a unui puști, pe aleea parcului. Puștiul a început să țipe, bunicile să țipe la mine, eu să trag frenetic de lesă, băietani de liceu să râdă încurajând cățelul. Și atunci, dincolo de teoria lui Cezar, am simțit adevăratul mascul alfa din mine: l-am luat de capul uriaș, i-am tras o palmă peste fălci reproșându-i răcnit că se poartă ca un animal, i-am mai tras o palmă pentru că a îndrăznit să mârâie, simțind sincer că pot să-l și mușc. I-am zis pe ton grav că mergem acasă și am plecat fără să mă uit în urmă. Tinker venea spășit în urma mea, la pas și fără lesă.  Am avut o seară plăcută: eu stând pe canapea și mâncând ciocolată, cu o dihanie la picioare, atentă să nu mă supere. Am un regret micuț pentru felul în care s-a produs organizarea ierarhică; stăpânul îmi sugerase o revistă făcută sul pentru astfel de cazuri, dar Tinker mi-a transformat tot ce fășâia în confeti.

Ce am învățat de la Tinker? Că atitudinea dominantă nu poate fi construită decât prin experiență. Face parte din fiecare om și trebuie doar să o descoperi. De asemenea, Tinker m-a învățat că democrația nu e pentru toată lumea. La dobitoace nu ține.