Pacienții așteaptă, unii calmi, alții surescitați, să intre la doamna doctor. Aparținătorii pacienților sunt mai neliniștiți decât pacienții, așa cum se întâmplă de obicei, și își povestesc unii altora necazurile de sănătate. Uneori, ușa se mai deschide și cineva intră să mai ceară vreo informație. Uite, solistul de la „Sarmalele reci” caută un medicament rar și s-a gândit să întrebe și aici, după ce a umblat prin jumătate de București. Dar nu e el vedetă aici, ci setterul lui, disciplinat și înțelept ca un călugăr budist. Cu pletele pieptănate (setterul, nu Zoli, care era sexi ca de obicei), câinele ocupa jumătate din spațiul liber din sala de așteptare: niciun gest de prisos, niciun sunet nepotrivit, deși ceilalți pacienți dădeau semne de iritare. De a mea ce să mai zic, că mi-a arătat încă o dată că are mari probleme cu imaginea de sine. Sunt sigură că se crede câine de talie mare și, de aceea, vrea să rupă toți câinii de talie mare pe care-i întâlnește. O iau în brațe și îi vorbesc, dar ea se îneacă încă de furie, în timp ce latră cu vocea aia groasă, de nervi supremi. Setterul își întreabă stăpânul, din ochi, ce-o vrea nebuna aia mahalagioaică. Stăpânul îl atinge pe cap, tot fără cuvinte și gestul simplu, aproape rudimentar, circumscrie o mare iubire, pe care mai că o poți pipăi în aer. În sala de așteptare mai este un câine mare, canișul roz. Nu e caniș, dar stăpâna povestește cui vrea să o asculte, că acum 12 ani l-a cumpărat ca fiind caniș. Dar el a continuat să crească până au ajuns să aibă aceeași greutate, câine și stăpână, adică 60 de kilograme. Ce era să facă? A fost greu pentru amândoi să se hrănească, dar dacă aveau o felie de pâine o împărțeau pe din două. Acum au amândoi cataractă, dar el, canișul contrafăcut, nu mai vede deloc. Nici ea nu prea mai vede, dar ceva-ceva mai zărește. Blana are nuanțe roz din cauza unei doctorii cu care-l unge, că are probleme și cu pielea. Câinele stă nemișcat, cu mâna stăpânei pe spate și-și așteaptă rândul să intre la doamna doctor, pentru niște vitamine. Stăpâna vorbește întruna și îndeasă niște bomboane de eucalipt prin buzunare, din bolurile de protocol. Logoreea e constantă ca o ploaie mocănească, fără inflexiuni și fără pretenții de răspuns: e despre câinele ei, singurul suflet pe care-l mai are. Avalanșa de cuvinte se oprește doar când canișul e invitat în cabinet. Femeia îl împinge de fund și animalul orb se supune imediat, semn că între ei doi încrederea este absolută. O tânără tăcută își descheie haina și scoate de la piept un mâțic alb, cu ochii mijiți de somn. L-a găsit mieunând pe roata de la mașină, dimineață, când să plece la serviciu. Ce era să facă? Nu putea să-l lase în ger. Mâțicul mănâncă doar lapte deocamdată. Capul mare, pe gâtul subțire, îi bâțâie sub propria greutate și năsucul roz caută căldura de la pieptul fetei, cu un mieunat care îți rupe inima. Sala de așteptare are o ușă comună cu sala dramelor, pe care o ignorăm toți cei din sala de așteptare, oameni și animale, dintr-un soi de mecanism de protecție. Fiecare din noi știe că va ajunge și acolo, dar, deocamdată nu vrem să ne gândim la posibilitatea asta. Acolo, animale în stare gravă stau la tratament, primesc perfuzii și injecții. Pozițiile în care stau nu prevestesc nimic bun, după cum nimic bun nu prevestesc nici lacrimile stăpânilor de la căpătâiul lor. Se plânge mult în sala dramelor și iubirea care caracterizează acest loc atinge paroxismul, producând durere.

Vă puteți imagina cum ar arăta lumea dacă ar semăna cu antecamera unui cabinet veterinar?

PS. Iat-o și pe blănoasă, jucându-se de-a mireasa sterilizată.