Eram trei păsări de noapte într-o reanimare cu toate paturile ocupate. Doctorul, un tip deștept și cam coleric, o asistentă, adică eu, evident tot deșteaptă, o infirmieră zvârlugă pe care te puteai baza, deșteaptă și ea.  Se arăta noaptea liniștită, reușisem să îi culcăm pe toți, cu excepția unui tip masiv, bărbos, care declarase că el nu vrea nici un fel de calmant pentru că nu îl doare nimic. În fiecare noapte se întâmplă să avem cel puțin un pacient mai zărghit; în seara asta, bărbosul era zărghitul. Ceilalți dormeau și el, un vorbăreț fără pereche, rămas fără auditoriu, vorbea cu noi, câte în lună și în stele. Îl ascultam puțin (bătea câmpii vorbindu-ne despre Cosmos și puterea minții asupra durerii) și așteptam cel mai mic motiv să fugim din calea tirului oratoric. Doctorul nostru a stat până la miezul nopții și s-a retras în cămăruța lui. În timp ce îmi frecam nesul de miezul nopții, mi-am dat seama că nu îl mai aud pe bărbos. M-am dus să văd ce face; ațipise și părea că nu îl doare nimic: nu avea variații de puls și tensiune. Chiar în timp ce îl scuipam în gând de deochi, îmi trântește o linie izoelectrică lungă, întreruptă când și când de câte o extrasistolă, și aia ventriculară. Îmi strig infirmiera, îmi chem doctorul. Până să apară el, noi ne-am apucat să îi facem masaj și să îl ventilăm la balon. Infirmiera mea, de la balon de acolo, își găsea timp să îi tragă și câte o palmă peste față; e un tip de stimulare care funcționează dacă situația nu e groasă. Apare și doctorul, răcnind și cu apa curgând pe el. Stopul cardiac al bărbosului îl scosese de sub duș. De acum răcneam toți trei, mai ziceam și de mame, de sfinți, de cei decedați irevocabil. Și în toată nebunia asta, brusc și neașteptat, bărbosul deschide ochii și ne întreabă ce naiba facem. Noi eram trei capete aplecate asupra lui, cu laringoscopul și sonda de intubație în mâini, înjurându-i barba de care leucoplastul nu se va lipi, gâtul scurt și țeapăn, greu de intubat, masa corporală uriașă care ne îngreuna acțiunile. Ritm sinusal, tensiune bună, respirație spontană și conștiență prezentă.  Singurele urme ale evenimentului aproape fatal erau niște amprente roșii de degete pe obrajii lui. Ne-am uitat ca proștii unii la alții și i-am zis că a avut o sincopă. Bărbosul a început să râdă și ne-a spus să mergem să ne culcăm: el e bine, doar că și-a luat corpul astral și s-a dus până acasă, să vadă ce îi fac nevasta și copiii. Stăteau pe canapeaua din living și se uitau la televizor, la un western, pe Pro tv. „A-ha”, am zis noi, bucurându-ne totuși că mai bine bate câmpii decât să fie mort. Doctorul nu și-a mai terminat dușul ci a rămas cu noi. I-am făcut un nes și l-am întins pe două fotolii, că poate totuși ațipește. Îl aud că mă strigă: era cu telecomanda în mână și îmi arăta că pe Pro tv rula în reluare un film cu John Wayne. Un western.